Ucrainenii din România

La sfârşitul primului rãzboi mondial, minorităţile etnice ocupau din punct de vedere numeric o pondere semnificativă în cadrul statelor succesorale care le garantau prin intermediul unor tratate internaţionale, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar în acelaşi timp căutau să asimilize sau să limiteze drepturile acestor minorităţi, care se integrau foarte greu în noile entităţi statale.

            În aceeași situaţie a fost şi minoritatea ucrainenă din România, care după cum arată recensământul din anul 1930, număra 600 000 de membri (3,5 % din totalul populaţiei) fiind a patra minoritate importantă după maghiari, germani, evrei, bineînţeles trebuie luat în considerare faptul că recensământul general al populaţiei din anul 1930 a cuprins nordul Basarabiei şi nordul Bucovinei, unde multe localităţi din judeţele Hotin, Cernăuţi şi Storojeneţ erau  într-un procent de peste 90% ucrainene. De asemenea trebuie precizat că huţulii, care sunt vorbitori de limba ucraineană,  au fost consideraţi o comunitate distinctă, ca descendenţi ai românilor ucrainizaţi şi la acest recensământ, din 1930 au fost contabilizaţi separat de ucraineni.

Ca şi în cazul altor minorităţi, cu excepţia câtorva, s-a neglijat studierea trecutului minorităţii ucrainene, atât în perioada interbelică cât şi în următoarele perioade, respectiv comunistă şi post-comunistă. Din această cauză există foarte puţine informaţii despre trecutul acestei minorităţi, despre colonizarea ucrainenilor în teritorii populate de români, despre primele lor contacte, despre emigraţia ucraineană în România, despre acei ucraineni proveniţi din rândul refugiaţilor de război care s-au stabilit în Bucureşti, Braşov, Ploieşti, Galaţi şi în alte oraşe din România, sau despre relaţiile diplomatice, economice şi militare româno-ucrainene după apariţia pe arena europeană a statului Ucraina, despre misiunile diplomatice, oficiale şi neoficiale ale Kievului la Bucureşti din perioada 1917-1923.

Astfel ucrainenii din România trăiesc în cele patru colţuri ale ţării: în Bucovina, Maramureş, Banat şi Dobrogea.

Ucrainenii din Maramureş

Cel mai vechi document istoric în care este menţionat Maramureşul, aparţine secolului al XII-lea. Despre prezenţa unei populaţii ucrainene în Maramureş documentele vorbesc mult mai târziu – de abia peste două veacuri de la prima atestare a denumirii acestei regiuni, dintr-o diplomă ce datează din anul 1390, aflăm de existenţa localităţii Oroszfalu (Satul Rusesc), menţionat apoi în anul 1411 sub numele de Ruscovo, în prezent Ruscova.

Perioade în care ucrainenii au pătruns ca masă compactă în zona Maramureşului Istoric, la fel ca şi teritoriile de unde au venit, nu sunt determinate cu exactitate, datele istorice referitoare la acest fenomen fiind încă insuficiente şi nu de puţine ori, contradictorii, atât în literatura românească de specialitate, cât şi în cea ucraineană. Din unele informaţii reiese că la sfârşitul veacului al XIV-lea, în Maramureş se aflau câteva sute de ruteni, iar Ion Robciuc subliniază că începuturile raporturilor româno-ucrainene „datează de prin veacul al XII-lea, dacă nu şi de mai înainte”.

Unica deplasare masivă de populaţie ucraineană înspre zona Maramureşului este confirmată istoriceşte abia către sfârşitul secolului al XVI-lea, când cneazul lituanian Teodor Koriatovici este obligat să se retragă în faţa lui Vitold, marele cneaz lituanian şi să se stabilească împreună cu 40.000 de ucraineni în fostele comitate Ung şi Berg, situate la graniţa de nord-vest a Maramureşului.

Ucrainenii din Bucovina

Aşezările ucrainene din nordul Moldovei la fel ca şi cele maramureşene sunt cele mai vechi din ţară. Mărturii arheologice şi lingvistice arată că o populaţie slavă de răsărit s-a aşezat pe aceste meleaguri încă din secolul al VI-lea, trăind alături de populaţia autohtonă românească, în timp ce cea mai mare parte a satelor locuite astăzi de ucraineni sunt menţionate în vechile acte istorice slavone în Moldova din secolele al XIV-lea şi al XV-lea. Identitatea lingvistică, culturală şi spirituală a ucrainenilor din Bucovina a fost asigurată şi menţinută de un adaos etnic continuu din Transcarpatia, Galiţia, Pocuţia şi nordul Bucovinei.

Huţuluii sunt cei care locuiesc în zona muntoasă a Bucovinei, pe văile superioare ale râurilor Suceava, Moldova, Moldoviţa şi Bistriţa Aurie. Veniţi aici încă din secolul al XVII-lea au găsit condiţii favorabile pentru a practica ocupaţiile lor tradiţionale: păstoritul, creşterea animalelor, munci forestiere, plutărit, întemeind un număr însemnat de sate şi cătune pe care le locuiesc şi astăzi. În vechile hrisoave bucovinene ei sunt numiţi "ruşi".

Renumiţi crescători de cai (au impus chiar o rasă de cai), huţulii sunt totodată maeştrii în confecţionarea şi ornarea obiectelor din lemn, piele, corn, în ţesut şi în broderie. Încondeierea ouălor de Paşte (obicei cultivat îndeosebi în satele Ulma, Brodina, Breaza, Moldoviţa) le-a adus o faimă internaţională.

Ucrainenii din Banat

Comunitatea ucraineană din Banat, aşezată în câteva sate din zona Lugojului, a Caransebeşului şi Aradului, s-a stabilit aici în timpul Imperiului austro-ungar – ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi primii ai secolului XX, îndeosebi între anii 1908-1918 prin colonizarea unor domenii latifundiare, scoase la vânzare de către proprietarii lor nemţi şi unguri, situate în partea de sud a Imperiului Austro-Ungar de atunci. Coloniştii ucraineni care şi-au cumpărat loturi de pământ proveneau din zonele muntoase şi sărace ale Transcarpatiei, din localităţile situate în dreapta Tisei, iar alţii, în număr mai mic, din zona huţulă a Bucovinei.

Exodul lor a continuat şi după 1918.

După anul 1970 numeroşi ucraineni din satele maramureşene şi bucovinene cumpără gospodăriile nemţilor emigranţi, populând numeroase localităţi care devin majoritar ucrainene (Pogăneşti, Dragomireşti, Ştiuca, Remetea Mica, Barsana şi altele) .

Ucrainenii din Dobrogea

Pentru a-i deosebi de vecinii lor ruşi-lipoveni, localnicii îi numesc "haholi".

Venirea lor în Dobrogea, în împrejurimile Deltei Dunării, este legată de cel mai tragic moment din istoria Ucrainei: distrugerea şi lichidarea, în anul 1775, de către ţarina Rusiei, Ecaterina a II-a, a Sicei Zaporojene, leagănul secular al năzuinţelor de independenţă şi libertate a poporului ucrainean. Pentru a se salva de represalii, circa 8000 de cazaci zaporojeni se stabilesc, cu încuvinţarea Înaltei Porţi, în zona Deltei Dunării. Aici, la Dunăvaţul de Sus, ei organizează în anul 1813, tabăra militară "Zadunaiska Sici", care a funcţionat 15 ani, când a fost desfiinţată de către turci. Spre acest tărâm al salvării, populat la început de cazaci, se îndreaptă până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, grupuri de ţărani din regiunile de sud ale Ucrainei, pentru a scăpa de iobăgie şi de recrutarea în armata ţaristă. Ei întemeiază localităţi, construiesc biserici şi se ocupă îndeosebi cu agricultură, pescuit, vânătoare şi creşterea animalelor.

RELIGIE, EDUCAŢIE, REPREZENTARE POLITICĂ

Cea mai mare parte a etnicilor ucraineni din România sunt creştini de confesiune ortodoxă. În anul 1950 a fost înfiinţat Vicariatul Ortodox Ucrainean, cu sediul la Sighetu Marmaţiei, care a fost organizat 40 de ani mai târziu. Aceasta este o instituţie bisericească autonomă din punct de vedere administrativ, aflată sub jurisdicţia canonică a Bisericii Ortodoxe Române şi are în componenţa sa două Protopiate (Sighet şi Lugoj) cu un număr de 36 de parohii deservite de preoţi de etnie ucraineană. După reactivarea bisericii greco-catolice, în anul 1990, a fost înfiinţat Vicariatul general greco-catolic ucrainean, cu sediul tot la Sighetu Marmaţiei. El este subordonat canonic Diecezei Române Unite cu Roma şi are în componenţa sa câteva parohii din judeţele Suceava (Rădăuţi, Siret, Cacica) şi Maramureş (Sighet).

În ceea ce priveşte învăţământul în limba ucraineană, ca urmare a reformei învăţământului public din 1948, în anii ce au urmat s-a introdus învăţământ general obligatoriu în limba maternă şi în zonele unde ucrainenii constituiau majoritatea populaţiei. S-au deschis de asemenea, şcoli medii la Siret, Sighet, Tulcea şi în 1954 la Suceava.

Au luat fiinţă două şcoli pedagogice de 4 ani la Siret şi Sighet, precum şi secţia de limba şi literatura ucraineană la Facultatea de Filologie din Bucureşti. În anul 1956 învăţau în limba ucraineană circa 8825 de elevi. După numai un deceniu şi jumătate de funcţionare, şcolile ucrainene se transformă în şcoli cu predare în limba română, doar în câteva şcoli ucraineana fiind predată ca materie facultativă.

În anul 1994 existau 15 unităţi de învăţământ preuniversitar, mai precis: 7 grădiniţe, 6 şcoli cu clasele I-VIII şi 2 secţii de liceu, în care învaţă 628 de elevi. În aceste unităţi de învăţământ, predarea se face în limba ucraineană. În 1997 se reînfiinţează liceul ucrainean "Taras Şevcenko" din Sighetu Marmaţiei.

Trebuie menţionat că aceşti elevi proveneau din familii sărace şi rare erau cazurile când o familie de intelectuali şi-ar fi dat copilul să înveţe la secţia ucraineană, motivând că după absolvire acel copil nu are ce să facă cu cunoştinţele dobândite în limba maternă. Luând exemplul acestora din ce în ce mai mulţi părinţi evită să-şi înscrie copiii la secţiile ucrainene, acestea fiind desfiinţate aproape peste tot.

O parte din vină că s-a ajuns la această situaţie o are Uniunea Ucrainenilor din România, care nu îşi dă pe deplin interesul faţă de învăţământul cu predare în limba ucraineană din România. De exemplu la secţia ucraineană din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine  a Universităţii din Bucureşti, unde înscrierile se fac din trei în trei ani, deşi ucrainenii aveau cinci locuri fără taxă în anul 2009 s-au înscris doar trei studenţi, restul fiind ocupate de studenţii de naţionaliate română dornici să înveţe limba ucraineană.

La recensământul din ianuarie 1992, din cei 22.449.000 de locuitori câţi avea România la acea dată, 66.833 erau ucraineni, ceea ce înseamnă 0,3% din populaţia ţării. În condiţiile schimbate de după evenimentele din decembrie 1989, una din problemele care au preocupat minoritatea ucraineană din România a fost înfiinţarea unei organizaţii care să-i apere interesele. Această organizaţie este Uniunea Ucrainenilor din România (UUR) care are ca scop principal rezolvarea problemelor ce privesc condiţia ucrainenilor ca cetăţeni ai României, prin reprezentanţii lor în Parlamentul României.

Apar mai multe publicaţii ale comunităţii ucrainene: "Curierul Ucrainean" (în limba română), "Ukrainskyi Visnyk" ("Curierul ucrainean"), "Vilne Slovo" (Cuvântul liber), "Naş Holos" (Glasul nostru) - revista scriitorilor ucraineni din România, «Dzvonek» (Clopoţelul) – revistă pentru copii, se editează multe cărţi ale scriitorilor ucraineni din România la fel şi traduceri din literatura ucrainenă în limba română şi invers. Trebuie menţionat  că şi înainte de 1989, ucrainenii aveu o publicaţie în limba ucraineană „Novyi vik" şi anuarul de cultură, literatură şi filologie ucraineană „Obrii" (Orizonturi) iar scriitorii ucraineni îşi publicau cărţile la editura „Kriterion”.

Din păcate, în anul 1996 o parte din membrii Uniunii Ucrainenilor din România se retrag din această organizaţie formând Uniunea Democrată a Ucrainenilor din România. De atunci şi până acum liderii acestei organizaţii încearcă să pună mâna pe fondurile alocate de Guvernul României minorităţii ucrainene, dar şi pentru locul de deputat din Parlamentul României.

Iar în anul 2000 o altă parte a Uniunii Ucrainenilor din România trec în Uniunea Culturală a Rutenilor din România, o organizaţie destul de solidă cu reprezentant în Parlamentul Românie, rutenii fiind consideraţi de Guvernul României o minoritate aparte de cea ucraineană.

S-a mai încercat în câteva rânduri înfiinţarea minorităţii huţule din România, dar din fericire aceste încercări au eşuat.

În prezent Uniunea Ucrainenilor din România numără zece filiale în judeţele Maramureş, Satu Mare, Arad, Timiş, Caransebeş, Galaţi, Tulcea, Suceava, Botoşani şi Bucureşti, fiecare filială are organizaţii locale UUR. Ce se poate reproşa  Uniunii ucrainenilor este faptul că deşi editează reviste şi cărţi, ele nu prea ajung la cititori, fiind depozitate prin magaziile spaţioase ale filialelor. De lansări de carte, sau întâlnirea scriitorilor cu cititorii, de simpozioane, mese rotunde, seminarii se aude foarte rar, aproape deloc.

De asemenea ucrainenii din România foarte rar se bucură de ajutor din partea Ucrainei, totuşi au existat cazuri în care Ambasada Ucrainei din România a donat cărţi, ba chiar şi aparatură unor şcoli şi chiar Uniunii Ucrainenilor din România.

Toate acestea duc la o lentă dar sigură scădere a membrilor minorităţii ucrainene din România, rezultatele deja apar, căci la recensământul din anul acesta minoritatea ucrainenă din România numără cu peste 10 000 de membrii mai puţin.

În afară de organizaţiile ucrainene sus amintite, mai există câteva asociaţii culturale ucrainene independente care încearcă din răsputeri să ţină trează conştiinţa naţională a ucrainenilor din România, în multe cazuri fiind împiedicate prin diferite mijloace de către conducerea UUR. Merită să amintim Asociaţia Dascălilor Ucraineni din România, Asociaţia «Ivan Krevan» şi nou înfiinţata Asociaţie Cultural Creştină a Ucrainenilor  din România «Taras Şevcenko» care editează în limba română revista de literatură, artă şi cultură ucraineană «Mantaua lui Gogol».