VINUL DE TRANDAFIRI
(Traducere din ucraineană de Mihai Hafia TRAISTA)
Până şi moşnegii satului
întorceau capul după ea, cât despre flăcăi... nu era unul care să nu o fi măsurat cu privirea din cap până-n
picioare. Unora, văzând-o, le sticleau ochii de pasiune, alţii uitându-se la ea
nu erau în stare să-şi ascundă poftele, iar alţii doar o mângâiau cu privirea
adorând-o ca pe o capodoperă a frumuseţii. Când trecea plutind prin sat, cu
sapă în spinare, cu cosiţele negre căzute peste sânii frumos arcuiţi, într-o
linie nici copilăroasă nici matură, flăcăii turbau privind-o. Seara se apropiau
timid de portiţa ei vorbindu-i cu entuziasm despre dragoste, ea îi asculta
tăcută cu capul puţin plecat. Nimeni nu a îndrăznit vreodată să o atingă, temându-se parcă să
nu-i pângărească frumuseţea. Ea nu dispreţuia pe nimeni, şi niciodată nu-i dojenea,
doar îi ruga la despărţire:
–
Să
nu mai vii pe la mine. Bine?
Şi cu ochii ei negri-albăstrui,
de culoarea porumbei, îi implora cu atâta blândeţe, încât nimeni
nu încerca
să o contrazică. Flăcăii, revenendu-şi din beţia frumuseţii ei, se îndrăgosteau
de fetele de rând cu nasurile cârne şi ascuţite, iar Olga devenea pentru ei o
amintire plăcută.
Andrei nici nu îndrăznea să se apropie de ea. Cum
putea să se învârtă pe lângă ea, el un biet şchiop şi cocoşat, când până şi cei
mai chipeşi flăcăi se întorceau de la ea cu buzele umflate. Deşi de multe
ori ea îl surprindea privind-o pe furiş şi întotdeauna îi răspundea cu o privire blândă, duioasă,
binevoitoare, însă lui Andrei îi părea că-l priveşte cu o milă aproape
jignitoare şi se simţea umilit.
Băieţii se făceau tractorişti, şoferi, marinari,
piloţi, dar el nici nu-şi permitea să viseze la aşa ceva. Zgândărea toată ziua
prin livada colhozului, iar acasă creştea flori.
De la moartea mamei sale a început să-l pasioneze
această îndeletnicire. În grădina lui nu găseai nici o legumă, nici un
zarzavat, decât viţă de vie, meri, vişini şi flori, foarte multe flori. Iar
mormântul mamei sale începând cu primăvara timpurie până vara târziu era un strat înflorit.
Avea obiceiul să dăruiască mireselor buchete
splendide de flori, ele îi erau recunoscătoare şi îi arătau respect pentru asta,
însă el era însetat după o picătură de dragoste.
–
O să-mi aduci şi la nunta mea un buchet de flori? –
îl întrebase odată Olga, când scuturau
merele
în livadă. Andrei înlemnise de surprindere, însă îi răspunse:
–
O să-ţi alegi singură, din care vrei. – Pe urmă,
prinzând curaj adăugă: – Am foarte multe
flori
şi dacă o să vrei, pentru nunta ta o să fac vin din petale de trandafiri.
–
Vin de trandafiri? – se miră fata. – Multe mai
născoceşti.
–
Nu mă crezi? – se emoţionă. – Este un vin tandru,
delicat. O să-l guşti când vei
veni
după flori.
Îl strigă paznicul şi se îndepărtă şchiopătând spre
coliba acestuia.
Andrei nu ştia de ce, dar era convins că Olga va
veni după flori. O aştepta în fiecare seară. Neliniştea lui o observaseră până
şi puştanii vecinilor, care în fiecară seară ciripeau prin curte. Aceştia erau
prietenii săi devotaţi şi ocrotitori de nădejde ai florilor din grădină.
Ferească-l Dumnezeu pe acela care ar îndrăzni să
rupă un bob de strugure sau o floare din grădina lui Andrei fără ştirea
acestuia, că era alungat şi hăituit fără nici o milă, într-un fel pe care îl
ştiu doar copiii.
Aceşti mici floricultori cu capetele tunse până la
piele, seara îl înconjurau ca muştele, iar el le povestea despre flori, despre
cum le vede în visurile sale, despre cum acestea şuşotesc cu zorii argintii,
le născocea tot felul de basme despre
ţinuturile în care florile nu numai miros frumos dar şi vorbesc, aleargă, se
joacă de-a ascunselea şi se ofilesc doar atunci când în ţinutul acela apare
câte un om nefericit.
–
Florile îi iubesc doar pe cei fericiţi. La noi nu
se ofilesc, ci plâng. Aţi observat dimineaţa
cât
de înrourate sunt? Alea sunt lacrimele lor. Cine va găsi într-o dimineaţă pe
rouă o floare uscată acela va fi foarte fericit în viaţă.
–
Dumneavoastră aţi găsit vreodată o floare neplânsă?
– îl întrebau ţâncii.
–
Nu, şi nici nu cred că voi găsi vreodată… Deasupra
lor atârna cerul revărsat de bunătate
şi
sinceritate, iar puştilor li se părea că cerul
nu e înstelat ci înflorit şi că acele minunate flori le sădise acolo
nenea Andrei.
Olga veni duminică dimineaţa. Era atât de frumoasă
de parcă se posomorâseră toate florile, iar gospodarul lor se simţi dintr-o
dată ca un om de nimic şi nu ştia ce să facă.
–
E drept că găsirea unei flori uscate într-o
dimineaţă înrourată prevesteşte fericire? – îl
întrebă
pe Andrei.
Flăcăul rămase mut de uimire şi de
abia după un timp o întrebă:
–
Cine… De la cine ai auzit despre asta?
–
Am venit aseară la tine şi am auzit cum povesteai
copiilor. Spune-mi e adevărat sau nu?
–
Nu, am
născocit şi eu, – îşi ascunse privirea într-o tufă de bujori.
–
Păcat că eu nu ştiu să născocesc asemenea poveşti
frumoase. «La ce ţi-ar folosi? – se
întrebă
mirat flăcăul. – Îţi ajunge frumeseţea pe care o ai. Pe când eu… Ce mi-ar mai rămâne
dacă într-o zi n-aş mai putea născoci asemenea poveşti fantastice?»
Pe urmă şedeau în chioşcul din grădină împletit din
hamei şi viţă sălbatică şi gustau din vinul de trandafiri.
–
Eşti un băiat frumos Andrei, – spuse Olga.
–
Ai vrut să spui că nu sunt un om rău? – întrebă
Andrei.
–
Am vrut să spun ceea ce am spus, – râse fata şi
începu să se compătimească: – Mie mulţi
îmi
spun că sunt frumoasă şi de aceea mă iubesc. Gândesc că mie îmi face plăcere.
De parcă eu aş fi de vină că sunt frumoasă? Parcă frumuseţea mea – sunt eu? –
spuse aruncându-şi cosiţele de pe spate pe piept.
–
Aş vrea să mă iubească cineva pe mine nu frumuseţea
mea – sprâncenele negre şi
obrăjorii
rumeni. – Şi văzând că Andrei vrea să intervină, continuă repede: – Cât poate
dura frumuseţea? Trăgând de saci pe arii şi aplecând spinarea la prăşit de
sfeclă vânturile îţi tăbăcesc pielea, ploile îţi spală bujori din obraji şi
atunci?...
Fata tăcu iar Andrei nu ştia ce să spună.
–
Haide, spune-mi Andrei, când o să mă usuce munca şi
vremurile rele o să mai fiu iubită
de
acela pe care l-am fermecat cu frumuseţea mea?
–
Nu ştiu Olga, – oftă sincer flăcăul. – Nu ştiu cine
nu te-ar iubi aşa cum eşti!
–
Nu voi fi mereu aşa Andrei, – spuse trist. – Deci
îmi dai voie să culeg flori?
Andrei
dădu din cap în semn că da, iar fata intră încet în lacul înflorit. Se plimba
printre flori, iar după ea se plimbau şi ochii lui îndrăgostiţi. Olga examină
atent aproape fiecare petală, dar la chioşc se întoarse cu mâinile goale.
–
Mi-e milă să le rup, – spuse ruşinată. – Sunt atât
de frumoase. Mai bine vin altădată.
Bine?
O conduse până la poartă. Fata ieşi
în uliţă şi privind liniştea senină din ochii lui rosti aproape şoptit:
–
Până la nuntă neapărat să pregăteşti vin de
trandafiri…