.

MIHAI HAFIA TRAISTA

duminică, 25 noiembrie 2012

Vasyl Symonenko - Vinul de trandafiri


VINUL DE TRANDAFIRI
     
      (Traducere din ucraineană de Mihai Hafia TRAISTA)


Până şi moşnegii satului întorceau capul după ea, cât despre flăcăi... nu era unul care să nu o  fi măsurat cu privirea din cap până-n picioare. Unora, văzând-o, le sticleau ochii de pasiune, alţii uitându-se la ea nu erau în stare să-şi ascundă poftele, iar alţii doar o mângâiau cu privirea adorând-o ca pe o capodoperă a frumuseţii. Când trecea plutind prin sat, cu sapă în spinare, cu cosiţele negre căzute peste sânii frumos arcuiţi, într-o linie nici copilăroasă nici matură, flăcăii turbau privind-o. Seara se apropiau timid de portiţa ei vorbindu-i cu entuziasm despre dragoste, ea îi asculta tăcută cu capul puţin plecat. Nimeni nu a îndrăznit  vreodată să o atingă, temându-se parcă să nu-i pângărească frumuseţea. Ea nu dispreţuia pe nimeni, şi niciodată nu-i dojenea, doar îi ruga la despărţire:
        Să nu mai vii pe la mine. Bine?
Şi cu ochii ei negri-albăstrui, de culoarea porumbei, îi implora cu atâta blândeţe, încât nimeni
nu  încerca să o contrazică. Flăcăii, revenendu-şi din beţia frumuseţii ei, se îndrăgosteau de fetele de rând cu nasurile cârne şi ascuţite, iar Olga devenea pentru ei o amintire plăcută.
Andrei nici nu îndrăznea să se apropie de ea. Cum putea să se învârtă pe lângă ea, el un biet şchiop şi cocoşat, când până şi cei mai chipeşi flăcăi se întorceau de la ea cu buzele umflate. Deşi de multe ori ea îl surprindea privind-o pe furiş şi întotdeauna îi  răspundea cu o privire blândă, duioasă, binevoitoare, însă lui Andrei îi părea că-l priveşte cu o milă aproape jignitoare şi se simţea umilit.
Băieţii se făceau tractorişti, şoferi, marinari, piloţi, dar el nici nu-şi permitea să viseze la aşa ceva. Zgândărea toată ziua prin livada colhozului, iar acasă creştea flori.
De la moartea mamei sale a început să-l pasioneze această îndeletnicire. În grădina lui nu găseai nici o legumă, nici un zarzavat, decât viţă de vie, meri, vişini şi flori, foarte multe flori. Iar mormântul mamei sale începând cu primăvara timpurie până vara  târziu era un strat înflorit.
Avea obiceiul să dăruiască mireselor buchete splendide de flori, ele îi erau recunoscătoare şi îi arătau respect pentru asta, însă el era însetat după o picătură de dragoste.
        O să-mi aduci şi la nunta mea un buchet de flori? – îl întrebase odată Olga, când scuturau
merele în livadă. Andrei înlemnise de surprindere, însă îi răspunse:
        O să-ţi alegi singură, din care vrei. – Pe urmă, prinzând curaj adăugă: – Am foarte multe
flori şi dacă o să vrei, pentru nunta ta o să fac vin din petale de trandafiri.
        Vin de trandafiri? – se miră fata. – Multe mai născoceşti.
        Nu mă crezi? – se emoţionă. – Este un vin tandru, delicat. O să-l guşti când vei
veni după flori.
Îl strigă paznicul şi se îndepărtă şchiopătând spre coliba acestuia.
Andrei nu ştia de ce, dar era convins că Olga va veni după flori. O aştepta în fiecare seară. Neliniştea lui o observaseră până şi puştanii vecinilor, care în fiecară seară ciripeau prin curte. Aceştia erau prietenii săi devotaţi şi ocrotitori de nădejde ai florilor din grădină.
Ferească-l Dumnezeu pe acela care ar îndrăzni să rupă un bob de strugure sau o floare din grădina lui Andrei fără ştirea acestuia, că era alungat şi hăituit fără nici o milă, într-un fel pe care îl ştiu doar copiii.
Aceşti mici floricultori cu capetele tunse până la piele, seara îl înconjurau ca muştele, iar el le povestea despre flori, despre cum le vede în visurile sale, despre cum acestea şuşotesc cu zorii argintii, le  născocea tot felul de basme despre ţinuturile în care florile nu numai miros frumos dar şi vorbesc, aleargă, se joacă de-a ascunselea şi se ofilesc doar atunci când în ţinutul acela apare câte un om nefericit.
        Florile îi iubesc doar pe cei fericiţi. La noi nu se ofilesc, ci plâng. Aţi observat dimineaţa
cât de înrourate sunt? Alea sunt lacrimele lor. Cine va găsi într-o dimineaţă pe rouă o floare uscată acela va fi foarte fericit în viaţă.
        Dumneavoastră aţi găsit vreodată o floare neplânsă? – îl întrebau ţâncii.
        Nu, şi nici nu cred că voi găsi vreodată… Deasupra lor atârna cerul revărsat de bunătate
şi sinceritate, iar puştilor li se părea că cerul  nu e înstelat ci înflorit şi că acele minunate flori le sădise acolo nenea Andrei.
Olga veni duminică dimineaţa. Era atât de frumoasă de parcă se posomorâseră toate florile, iar gospodarul lor se simţi dintr-o dată ca un om de nimic şi nu ştia ce să facă.
        E drept că găsirea unei flori uscate într-o dimineaţă înrourată prevesteşte fericire? – îl
întrebă pe Andrei.
            Flăcăul rămase mut de uimire şi de abia după un timp o întrebă:
        Cine… De la cine ai auzit despre asta?
        Am venit aseară la tine şi am auzit cum povesteai copiilor. Spune-mi e adevărat sau nu?
         Nu, am născocit şi eu, – îşi ascunse privirea într-o tufă de bujori.
        Păcat că eu nu ştiu să născocesc asemenea poveşti frumoase. «La ce ţi-ar folosi? – se
întrebă mirat flăcăul. – Îţi ajunge frumeseţea pe care o ai. Pe când eu… Ce mi-ar mai rămâne dacă într-o zi n-aş mai putea născoci asemenea poveşti fantastice?»
Pe urmă şedeau în chioşcul din grădină împletit din hamei şi viţă sălbatică şi gustau din vinul de trandafiri.
        Eşti un băiat frumos Andrei, – spuse Olga.
        Ai vrut să spui că nu sunt un om rău? – întrebă Andrei.
        Am vrut să spun ceea ce am spus, – râse fata şi începu să se compătimească: – Mie mulţi
îmi spun că sunt frumoasă şi de aceea mă iubesc. Gândesc că mie îmi face plăcere. De parcă eu aş fi de vină că sunt frumoasă? Parcă frumuseţea mea – sunt eu? – spuse aruncându-şi cosiţele de pe spate pe piept.
        Aş vrea să mă iubească cineva pe mine nu frumuseţea mea – sprâncenele negre şi
obrăjorii rumeni. – Şi văzând că Andrei vrea să intervină, continuă repede: – Cât poate dura frumuseţea? Trăgând de saci pe arii şi aplecând spinarea la prăşit de sfeclă vânturile îţi tăbăcesc pielea, ploile îţi spală bujori din obraji şi atunci?...
Fata tăcu iar Andrei nu ştia ce să spună.
        Haide, spune-mi Andrei, când o să mă usuce munca şi vremurile rele o să mai fiu iubită
de acela pe care l-am fermecat cu frumuseţea mea?
        Nu ştiu Olga, – oftă sincer flăcăul. – Nu ştiu cine nu te-ar iubi aşa cum eşti!
        Nu voi fi mereu aşa Andrei, – spuse trist. – Deci îmi dai voie să culeg flori?
Andrei dădu din cap în semn că da, iar fata intră încet în lacul înflorit. Se plimba printre flori, iar după ea se plimbau şi ochii lui îndrăgostiţi. Olga examină atent aproape fiecare petală, dar la chioşc se întoarse cu mâinile goale.
        Mi-e milă să le rup, – spuse ruşinată. – Sunt atât de frumoase. Mai bine vin altădată.
Bine?
            O conduse până la poartă. Fata ieşi în uliţă şi privind liniştea senină din ochii lui rosti aproape şoptit:
        Până la nuntă neapărat să pregăteşti vin de trandafiri… 





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu