Ucrainenii din România

La sfârşitul primului rãzboi mondial, minorităţile etnice ocupau din punct de vedere numeric o pondere semnificativă în cadrul statelor succesorale care le garantau prin intermediul unor tratate internaţionale, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar în acelaşi timp căutau să asimilize sau să limiteze drepturile acestor minorităţi, care se integrau foarte greu în noile entităţi statale.

            În aceeași situaţie a fost şi minoritatea ucrainenă din România, care după cum arată recensământul din anul 1930, număra 600 000 de membri (3,5 % din totalul populaţiei) fiind a patra minoritate importantă după maghiari, germani, evrei, bineînţeles trebuie luat în considerare faptul că recensământul general al populaţiei din anul 1930 a cuprins nordul Basarabiei şi nordul Bucovinei, unde multe localităţi din judeţele Hotin, Cernăuţi şi Storojeneţ erau  într-un procent de peste 90% ucrainene. De asemenea trebuie precizat că huţulii, care sunt vorbitori de limba ucraineană,  au fost consideraţi o comunitate distinctă, ca descendenţi ai românilor ucrainizaţi şi la acest recensământ, din 1930 au fost contabilizaţi separat de ucraineni.

Ca şi în cazul altor minorităţi, cu excepţia câtorva, s-a neglijat studierea trecutului minorităţii ucrainene, atât în perioada interbelică cât şi în următoarele perioade, respectiv comunistă şi post-comunistă. Din această cauză există foarte puţine informaţii despre trecutul acestei minorităţi, despre colonizarea ucrainenilor în teritorii populate de români, despre primele lor contacte, despre emigraţia ucraineană în România, despre acei ucraineni proveniţi din rândul refugiaţilor de război care s-au stabilit în Bucureşti, Braşov, Ploieşti, Galaţi şi în alte oraşe din România, sau despre relaţiile diplomatice, economice şi militare româno-ucrainene după apariţia pe arena europeană a statului Ucraina, despre misiunile diplomatice, oficiale şi neoficiale ale Kievului la Bucureşti din perioada 1917-1923.

Astfel ucrainenii din România trăiesc în cele patru colţuri ale ţării: în Bucovina, Maramureş, Banat şi Dobrogea.

Ucrainenii din Maramureş

Cel mai vechi document istoric în care este menţionat Maramureşul, aparţine secolului al XII-lea. Despre prezenţa unei populaţii ucrainene în Maramureş documentele vorbesc mult mai târziu – de abia peste două veacuri de la prima atestare a denumirii acestei regiuni, dintr-o diplomă ce datează din anul 1390, aflăm de existenţa localităţii Oroszfalu (Satul Rusesc), menţionat apoi în anul 1411 sub numele de Ruscovo, în prezent Ruscova.

Perioade în care ucrainenii au pătruns ca masă compactă în zona Maramureşului Istoric, la fel ca şi teritoriile de unde au venit, nu sunt determinate cu exactitate, datele istorice referitoare la acest fenomen fiind încă insuficiente şi nu de puţine ori, contradictorii, atât în literatura românească de specialitate, cât şi în cea ucraineană. Din unele informaţii reiese că la sfârşitul veacului al XIV-lea, în Maramureş se aflau câteva sute de ruteni, iar Ion Robciuc subliniază că începuturile raporturilor româno-ucrainene „datează de prin veacul al XII-lea, dacă nu şi de mai înainte”.

Unica deplasare masivă de populaţie ucraineană înspre zona Maramureşului este confirmată istoriceşte abia către sfârşitul secolului al XVI-lea, când cneazul lituanian Teodor Koriatovici este obligat să se retragă în faţa lui Vitold, marele cneaz lituanian şi să se stabilească împreună cu 40.000 de ucraineni în fostele comitate Ung şi Berg, situate la graniţa de nord-vest a Maramureşului.

Ucrainenii din Bucovina

Aşezările ucrainene din nordul Moldovei la fel ca şi cele maramureşene sunt cele mai vechi din ţară. Mărturii arheologice şi lingvistice arată că o populaţie slavă de răsărit s-a aşezat pe aceste meleaguri încă din secolul al VI-lea, trăind alături de populaţia autohtonă românească, în timp ce cea mai mare parte a satelor locuite astăzi de ucraineni sunt menţionate în vechile acte istorice slavone în Moldova din secolele al XIV-lea şi al XV-lea. Identitatea lingvistică, culturală şi spirituală a ucrainenilor din Bucovina a fost asigurată şi menţinută de un adaos etnic continuu din Transcarpatia, Galiţia, Pocuţia şi nordul Bucovinei.

Huţuluii sunt cei care locuiesc în zona muntoasă a Bucovinei, pe văile superioare ale râurilor Suceava, Moldova, Moldoviţa şi Bistriţa Aurie. Veniţi aici încă din secolul al XVII-lea au găsit condiţii favorabile pentru a practica ocupaţiile lor tradiţionale: păstoritul, creşterea animalelor, munci forestiere, plutărit, întemeind un număr însemnat de sate şi cătune pe care le locuiesc şi astăzi. În vechile hrisoave bucovinene ei sunt numiţi "ruşi".

Renumiţi crescători de cai (au impus chiar o rasă de cai), huţulii sunt totodată maeştrii în confecţionarea şi ornarea obiectelor din lemn, piele, corn, în ţesut şi în broderie. Încondeierea ouălor de Paşte (obicei cultivat îndeosebi în satele Ulma, Brodina, Breaza, Moldoviţa) le-a adus o faimă internaţională.

Ucrainenii din Banat

Comunitatea ucraineană din Banat, aşezată în câteva sate din zona Lugojului, a Caransebeşului şi Aradului, s-a stabilit aici în timpul Imperiului austro-ungar – ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi primii ai secolului XX, îndeosebi între anii 1908-1918 prin colonizarea unor domenii latifundiare, scoase la vânzare de către proprietarii lor nemţi şi unguri, situate în partea de sud a Imperiului Austro-Ungar de atunci. Coloniştii ucraineni care şi-au cumpărat loturi de pământ proveneau din zonele muntoase şi sărace ale Transcarpatiei, din localităţile situate în dreapta Tisei, iar alţii, în număr mai mic, din zona huţulă a Bucovinei.

Exodul lor a continuat şi după 1918.

După anul 1970 numeroşi ucraineni din satele maramureşene şi bucovinene cumpără gospodăriile nemţilor emigranţi, populând numeroase localităţi care devin majoritar ucrainene (Pogăneşti, Dragomireşti, Ştiuca, Remetea Mica, Barsana şi altele) .

Ucrainenii din Dobrogea

Pentru a-i deosebi de vecinii lor ruşi-lipoveni, localnicii îi numesc "haholi".

Venirea lor în Dobrogea, în împrejurimile Deltei Dunării, este legată de cel mai tragic moment din istoria Ucrainei: distrugerea şi lichidarea, în anul 1775, de către ţarina Rusiei, Ecaterina a II-a, a Sicei Zaporojene, leagănul secular al năzuinţelor de independenţă şi libertate a poporului ucrainean. Pentru a se salva de represalii, circa 8000 de cazaci zaporojeni se stabilesc, cu încuvinţarea Înaltei Porţi, în zona Deltei Dunării. Aici, la Dunăvaţul de Sus, ei organizează în anul 1813, tabăra militară "Zadunaiska Sici", care a funcţionat 15 ani, când a fost desfiinţată de către turci. Spre acest tărâm al salvării, populat la început de cazaci, se îndreaptă până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, grupuri de ţărani din regiunile de sud ale Ucrainei, pentru a scăpa de iobăgie şi de recrutarea în armata ţaristă. Ei întemeiază localităţi, construiesc biserici şi se ocupă îndeosebi cu agricultură, pescuit, vânătoare şi creşterea animalelor.

RELIGIE, EDUCAŢIE, REPREZENTARE POLITICĂ

Cea mai mare parte a etnicilor ucraineni din România sunt creştini de confesiune ortodoxă. În anul 1950 a fost înfiinţat Vicariatul Ortodox Ucrainean, cu sediul la Sighetu Marmaţiei, care a fost organizat 40 de ani mai târziu. Aceasta este o instituţie bisericească autonomă din punct de vedere administrativ, aflată sub jurisdicţia canonică a Bisericii Ortodoxe Române şi are în componenţa sa două Protopiate (Sighet şi Lugoj) cu un număr de 36 de parohii deservite de preoţi de etnie ucraineană. După reactivarea bisericii greco-catolice, în anul 1990, a fost înfiinţat Vicariatul general greco-catolic ucrainean, cu sediul tot la Sighetu Marmaţiei. El este subordonat canonic Diecezei Române Unite cu Roma şi are în componenţa sa câteva parohii din judeţele Suceava (Rădăuţi, Siret, Cacica) şi Maramureş (Sighet).

În ceea ce priveşte învăţământul în limba ucraineană, ca urmare a reformei învăţământului public din 1948, în anii ce au urmat s-a introdus învăţământ general obligatoriu în limba maternă şi în zonele unde ucrainenii constituiau majoritatea populaţiei. S-au deschis de asemenea, şcoli medii la Siret, Sighet, Tulcea şi în 1954 la Suceava.

Au luat fiinţă două şcoli pedagogice de 4 ani la Siret şi Sighet, precum şi secţia de limba şi literatura ucraineană la Facultatea de Filologie din Bucureşti. În anul 1956 învăţau în limba ucraineană circa 8825 de elevi. După numai un deceniu şi jumătate de funcţionare, şcolile ucrainene se transformă în şcoli cu predare în limba română, doar în câteva şcoli ucraineana fiind predată ca materie facultativă.

În anul 1994 existau 15 unităţi de învăţământ preuniversitar, mai precis: 7 grădiniţe, 6 şcoli cu clasele I-VIII şi 2 secţii de liceu, în care învaţă 628 de elevi. În aceste unităţi de învăţământ, predarea se face în limba ucraineană. În 1997 se reînfiinţează liceul ucrainean "Taras Şevcenko" din Sighetu Marmaţiei.

Trebuie menţionat că aceşti elevi proveneau din familii sărace şi rare erau cazurile când o familie de intelectuali şi-ar fi dat copilul să înveţe la secţia ucraineană, motivând că după absolvire acel copil nu are ce să facă cu cunoştinţele dobândite în limba maternă. Luând exemplul acestora din ce în ce mai mulţi părinţi evită să-şi înscrie copiii la secţiile ucrainene, acestea fiind desfiinţate aproape peste tot.

O parte din vină că s-a ajuns la această situaţie o are Uniunea Ucrainenilor din România, care nu îşi dă pe deplin interesul faţă de învăţământul cu predare în limba ucraineană din România. De exemplu la secţia ucraineană din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine  a Universităţii din Bucureşti, unde înscrierile se fac din trei în trei ani, deşi ucrainenii aveau cinci locuri fără taxă în anul 2009 s-au înscris doar trei studenţi, restul fiind ocupate de studenţii de naţionaliate română dornici să înveţe limba ucraineană.

La recensământul din ianuarie 1992, din cei 22.449.000 de locuitori câţi avea România la acea dată, 66.833 erau ucraineni, ceea ce înseamnă 0,3% din populaţia ţării. În condiţiile schimbate de după evenimentele din decembrie 1989, una din problemele care au preocupat minoritatea ucraineană din România a fost înfiinţarea unei organizaţii care să-i apere interesele. Această organizaţie este Uniunea Ucrainenilor din România (UUR) care are ca scop principal rezolvarea problemelor ce privesc condiţia ucrainenilor ca cetăţeni ai României, prin reprezentanţii lor în Parlamentul României.

Apar mai multe publicaţii ale comunităţii ucrainene: "Curierul Ucrainean" (în limba română), "Ukrainskyi Visnyk" ("Curierul ucrainean"), "Vilne Slovo" (Cuvântul liber), "Naş Holos" (Glasul nostru) - revista scriitorilor ucraineni din România, «Dzvonek» (Clopoţelul) – revistă pentru copii, se editează multe cărţi ale scriitorilor ucraineni din România la fel şi traduceri din literatura ucrainenă în limba română şi invers. Trebuie menţionat  că şi înainte de 1989, ucrainenii aveu o publicaţie în limba ucraineană „Novyi vik" şi anuarul de cultură, literatură şi filologie ucraineană „Obrii" (Orizonturi) iar scriitorii ucraineni îşi publicau cărţile la editura „Kriterion”.

Din păcate, în anul 1996 o parte din membrii Uniunii Ucrainenilor din România se retrag din această organizaţie formând Uniunea Democrată a Ucrainenilor din România. De atunci şi până acum liderii acestei organizaţii încearcă să pună mâna pe fondurile alocate de Guvernul României minorităţii ucrainene, dar şi pentru locul de deputat din Parlamentul României.

Iar în anul 2000 o altă parte a Uniunii Ucrainenilor din România trec în Uniunea Culturală a Rutenilor din România, o organizaţie destul de solidă cu reprezentant în Parlamentul Românie, rutenii fiind consideraţi de Guvernul României o minoritate aparte de cea ucraineană.

S-a mai încercat în câteva rânduri înfiinţarea minorităţii huţule din România, dar din fericire aceste încercări au eşuat.

În prezent Uniunea Ucrainenilor din România numără zece filiale în judeţele Maramureş, Satu Mare, Arad, Timiş, Caransebeş, Galaţi, Tulcea, Suceava, Botoşani şi Bucureşti, fiecare filială are organizaţii locale UUR. Ce se poate reproşa  Uniunii ucrainenilor este faptul că deşi editează reviste şi cărţi, ele nu prea ajung la cititori, fiind depozitate prin magaziile spaţioase ale filialelor. De lansări de carte, sau întâlnirea scriitorilor cu cititorii, de simpozioane, mese rotunde, seminarii se aude foarte rar, aproape deloc.

De asemenea ucrainenii din România foarte rar se bucură de ajutor din partea Ucrainei, totuşi au existat cazuri în care Ambasada Ucrainei din România a donat cărţi, ba chiar şi aparatură unor şcoli şi chiar Uniunii Ucrainenilor din România.

Toate acestea duc la o lentă dar sigură scădere a membrilor minorităţii ucrainene din România, rezultatele deja apar, căci la recensământul din anul acesta minoritatea ucrainenă din România numără cu peste 10 000 de membrii mai puţin.

În afară de organizaţiile ucrainene sus amintite, mai există câteva asociaţii culturale ucrainene independente care încearcă din răsputeri să ţină trează conştiinţa naţională a ucrainenilor din România, în multe cazuri fiind împiedicate prin diferite mijloace de către conducerea UUR. Merită să amintim Asociaţia Dascălilor Ucraineni din România, Asociaţia «Ivan Krevan» şi nou înfiinţata Asociaţie Cultural Creştină a Ucrainenilor  din România «Taras Şevcenko» care editează în limba română revista de literatură, artă şi cultură ucraineană «Mantaua lui Gogol».

Umoristul Mihai Traista iese la rampă: „Ibovnice cu ochi de Maramureş“

Ioan CHIDEŞCIUC

Scriitorul ucrainean Mihai Traista (n.1965) se află în plină putere de creaţie fiind o personalitate polivalentă: poet, prozator, dramaturg, publicist, jurnalist şi ilustrator, om de mare sensibilitate şi profesionalism care îşi cizelează şi ilustrează opera cu grijă, având în vedere marea masă de cititori cărora li se adresează.

Mihai Traista prin experienţa sa de peste patru decenii, s-a produs ca scriitor de expresie ucraineană cu o zestre  literară demnă de admiraţie.

Prima carte „Simfonia ierbii de mătase“ (2001) dezvăluie o voce lirică inconfundabilă, cu o sensibilitate delicată a unui contemplativ profund, ce vibrează la unison cu tot ce freamătă în jurul său, rămânând vrăjit în faţa spectacolului unic al naturii.

Alte trei volume de proză scurtă „Dimineţi azurii“ (2004), „Nu da crezare ochilor tăi“ (2009) şi „Puntea“ (2010) îl remarcă pe autor ca un fin observator al vieţii de toate zilele şi un portretist care discerne în văzul tuturor binele de rău, prostia de inteligenţă, demnitatea de servilism etc. apelând la mijloacele cele mai eficiente, ce le posedă - umorul. Astfel în demersul său apelează la haz de necaz, persiflare şi autopersiflare, dar mai ales, la disimulare, lăsând la un moment dat personajul să se descopere singur prin faptele sale, sau chiar prin sinceritate verbală, cum i se întâmplă, de pildă, eroului său Firişceac, un bătrân hâtru, care face pe mucalitul, când, de fapt, este un depozit de inteligenţă populară, huţulă, de invidiat (vezi „Pătăraniile unchiului Firişceac“) din volumul „Nu da crezare ochilor tăi“ şi „Noile pătăranii ale unchiului Firişceac“ din volumul „Puntea“ în limba ucraineană.

Aceste volume mai conţin şi povestiri dramatice din viaţa de toate zilele a contemporanilor săi sau din vremea războiului, calvarul secolului trecut. Trebuie semnalat că Mihai Traista, umorist înnăscut, şi când narează subiecte dramatice strecoară note de umor izvorâte deseori din limbajul ţărănesc al eroilor săi din Verhorivna, care nu se plâng de necazuri asemenea lui Ilie Moromete, care nu avea timp să bolească.

Din acest punct de vedere excelează o nouă carte a scriitorului de nuvele, „Suflet de huţul“ (2008), ce merită a fi tradusă în limba română (de autorul însuşi, care traduse impecabil în dialectul huţul!) prin ţinuta sa de echilibru clasic, ea apropiindu-se de proza lui Ioan Slavici, tot ardelean, mai ales prin nuvela „Cinstea hoţilor de cai“, care se apropie de capodopera şirianului „Moara cu noroc“. Diferenţa între cele două nuvele constă în modul de abordare a aceleiaşi teme. La Slavici e vorba de dezumanizarea omului sub puterea banului, iar la Mihai Traista, dimpotrivă, aflăm că indiferent de împrejurări ale vieţii trebuie salvată demnitatea umană, la modul creştin, în ultimă instanţă, prin pocăinţă sau călugărire. Ca şi nuvela lui Slavici, aceasta se caracterizează prin dinamismul acţiunii, conflicte şi caractere puternice, demne de un scenariu cinematografic şi o ecranizare pe măsură, aidoma modelului său clasic, mai ales că nuvela sa este cinematografică prin excelenţă, prezintă caractere puternice, ce înfruntă moartea şi vicisitidinile vieţii cu stoicismul demn de adevărate suflete huţule.

Preocupat de frumuseţea spirituală a omului, pe care o cultivă şi o apără cu preţul demnităţii, dar şi al hazului de necaz, asemenea lui Păcală, atenţia lui Mihai Traista se îndreaptă, cum e firesc, şi asupra copiilor cărora le dedică un volum special „Pe cărări de mălin“ (2009) cu povestiri, poveşti şi eroi ce se regăsesc zilnic printre noi, cu dăruirea şi zburdălnicia lor, împlinirile şi neajunsurile lor, visuri de viitor.

În sfârşit, prolificul scriitor ucrainean, cu o anvergură atotcuprinzătoare, a scos recent de sub tipar frumoasa carte în limba română „Ibovnice cu ochi de Maramureş“ (2010) de proză umoristică şi teatru - o comedie de moravuri uşoare, incitantă prin titlul ce-l poartă volumul.

M. Traista iese la rampă la propriu şi la figurat, întrucât această carte este un debut în literatura română, dar şi un debut pe scenele româneşti.

Comedia în trei acte, cu doar şase personaje de caracterizează printr-o ţesătură fină şi neaşteptată a intrigilor din cauza relaţiilor extraconjugale „moderne“ din unele familii. Fiind distribuită la Teatrul de Stat „Eugen Ionescu“ din Slatina piesa s-a bucurat de succes mai în toată Oltenia (Slatina, Râmnicu Vâlcea, Craiova etc.) fiind o comedie pe gustul publicului.

Noua carte de proză scurtă şi teatru ia naştere, de fapt, prin transpunerea unor personaje şi situaţii din proza ucraineană. Asistăm la întâmplări şi dialoguri savuroase între bătrânul hâtru Fedea (alias Firişceac) cu consătenii săi în frunte cu primarul şi preotul, gestionari evrei, pădurari etc., care pierd fără drept de apel din cauza inconsistenţei mintale. Astfel, în numai câteva schiţe „cu binoclul militar“ al lui Fedea lumea rămâne perplexă văzând că nu se poate tăinui nimic. Unchiul Fedea  supraveghează zi şi noapte, de la distanţă, tot ce se întâmplă în sat (speculând gura satului) şi-i loveşte pe adversari cu armele lor, câştigând mici peşcheşuri şi bună dispoziţie, râdea de nu mai putea. Tocmai schiţele cu binoclu oferă mobilul comediei „Ibovnice cu ochi de Maramureş“ cu neveste frumoase, dar necredincioase, exact ca şi bărbaţii lor, toţi căutând fericirea în afara patului conjugal. Singurul bărbat cinstit, deşi încornorat, descoperă jocurile ascunse şi ruşinoase la care se pretau ibovnicele şi ibovnicii câştigând pălincă, obiecte de valoare, lemne şi bani în schimbul tăcerii, dar pentru a se salva de ameninţări, protagoniştii se trădează singuri.

Neprevăzutul, căderea în derizoriu, plata oalelor sparte şi evitarea încornorării, inclusiv ameninţările, teama de moarte, împăcarea şi acceptarea adevărului final ruşinos, dau comediei un farmec aparte stârnind la tot pasul haz în cascade. Din păcate, dezvăluie şi un sentiment amar de ruşine detestabilă pentru terfelirea relaţiilor sfinte în familie pe care autorul le apără prin mesajul său.

Cartea mai conţine într-o traducere savurosă „Amintiri din epoca de mămăligă“- comuniste, utile pentru informarea tineretului privind îndobitocirea populaţiei de altă dată.

Noua carte a lui M. Traista „Ibovnice cu ochi de Maramureş“ se recomandă cititorului român drept o creaţie de succes cu schiţe umoristice reuşite şi o comedie de moravuri actuală, bazate pe subiecte incitante, dialog şi limbaj savuros, cu quiproquouri şi jocuri ale neprevăzutului. „Trăistaria“, cum se exprimă în prefaţă Silvia Zabarcencu, ar putea fi un ţinut literar şi un punct  de reper în literaturile ucraineană şi română.

Aurel Dan – zeul iernilor maramureşene

PEISAJ DE IARNĂ

pictorului Aurel Dan

pe poteca dintre suflet şi biserica
din deal 
renăşteau strămoşii (tăcerea de dincolo
de cruce al turlelor ninse)
iernilor nevinovate albul i se
supune luminii, pe funii de
clopot coborând cerul
(truda şi credinţa).

Îngheţate lacrimi pe obrajii
Ţăranului, iernile tristelor biserici,
Tărgul, uliţele satului…

sărbătoare, porţi de stejar şi făntîni
aşteptînd scurgerea veacului
amintirea.

Clopotele tocmai se întorceau către sunet.

  

            «Poetul iernilor noastre»,  «Un soldat al picturii»,  «Profetul picturii», «Un înger ocrotitor al satului maramureşan» – iată câteva dintre titluri cu care a fost înnobilat artistul plastic Aurel Dan de câtre oamenii de cultură şi artă din România. Nu sunt un cunoscător al operei lui Aurel Dan, ci doar un admirator al ei, însă eu  la-ş numi pe Aurel Dan «un zeu al artei». Un zeu care crează şi în acelaşi timp ocroteşte, fereşte din calea dispariţiei, obiceiurile şi portul satului maramureşan. Acel  sfânt obicei, al ţăranului maramureşan de-a merge la biserică şi la târg  îmbrăcat în  hainele create de mâna lui, de o valoare inestimabilă, valoare la care nici cele mai moderne case de moda din lume nu se pot ridica. Nici un creator de modă nu-şi poate compara opera, cu cea a ţăranului maramureşan, cu cea a ţăranului român. De aceia Aurel Dan este un  înger ocrotitor, un patron al satului maramureşan, al târgului, al bisericii, al ţăranului. Un vestitor al «evangheliei» obiceiului maramureşan.

            Aurel Dan, membru al Uniunii Artistilor Plastici din Romania si al U.A.P. Baia Mare, s-a născut în 6 februarie 1944, in localitatea Aspra, Maramures. Este absolvent al Institutului de Arte Plastice «Ion Andreescu» din Cluj Napoca. A fost învaţator, profesor de desen şi pictura, decorator pentru reclamă comerciala, designer ambiental, lucrează  frescă, zgraffitto, grafică de carte, sculptura în lemn – pictura de şevalet în stilurile clasic, neoclasic, realism narativ, hiperrealism si abstract,  pe teme istorice, etnologice, folclor, cronici, obiceiuri, semnificatii ale ancestralului si credintei, irepetabilul.

Prima expozitie personala a lui Aurel Dan a avut loc în luna septembrie a anului 1966 în Targu Lăpus.

Între 1979-2009 a expus peste 1800 de tablouri în 40 de expozitii, în Baia Mare, Sighetu Marmatiei, Vişeu de Sus, Baia Sprie, Rona de Sus, Dej, Cluj Napoca, Satu Mare, Brasov, Tărgu Mures,Timişoara, Iasi, Utrecht (Olanda), Bruxelles si Ondervaarde  (Belgia), Bucuresti.

A participat la 48 de expozitii colective, de grup sau participant ca invitat in actiuni expozitionale: în ţară dar şi peste hotare: Chişinau_ Bari (Italia), Barcelona (Spania), Utrecht (Olanda), Premiszl (Polonia), Ujgorod (Ucraina), Paris, Tours, Elne, Colliure (Franţa), Viena (Austria), Budapesta, Debrecen, Gyor, Nyireghaza (Ungaria), Copenhaga (Danemarca). Din creatia proprie are lucrari in muzee din România – Bucureşti, Tulcea, Cluj Napoca, Baia Mare, Alba Iulia, Sfăntu-Gheorghe. Dar şi în colecţii de instituţii şi particulare, în fundatii sau custodii din România şi alte 39 de ţari. A primit 11 diplome de onoare, diplome de excelenţa şi aniversare, 7 nominalizări pentru premiere în Romania şi străinatate, 4 premii valorice şi Marele premiu «Artistul anului» în 2008 pentru promovare prin artă a eposului ancestral maramureşean precum şi pentru contribuţia adusa la promovarea valorilor «Centrului artistic» Baia Mare.

Aurel Dan este cunoscut, apreciat şi iubit de către toţi ucrainenii din Maramureş şi totodată  din România, el este un adevărat prieten al al ucrainenilor, un colborator al lor. A pictat tabloul Marelui Cobzar Taras Şevcenko, de picturile căruia era îndrăgostit încă de pe băncile şcolii, Tablou pe care l-a dăruit Uniunii Ucrainenilor din Maramureş.

Atâta vreme cât există oameni ca Aurel Dan, nu avem de ce a ne teme că poteca spre biserica din deal va fi uitată. Atăta vreme cât există oameni ca Aurel Dan, noi întotdeauna vom smţi «vinovat» întorcându-ne spre vatra părintească spre a ne preface în icoane cu fii risipitori, aplecaţi, umili sărutând mâna care ne-a împodobit cu flori «chemeşa» copilariei noastre.

          

  LA MULŢI ANI MAESTRE!

           

Puşkin – «Începutul tuturor începuturilor»

«... până şi ne-citirea lui Puşkin se dovedeşte a fi o formă a prezenţei lui.»
(Alexandr KORABLIOV)

«E posibilă oare în literatura rusă existenţa unui alt fel de poezie decât cea a lui Puşkin? – se întreabă Alexandr Korabliov şi tot el răspunde – E dificil de răspuns la o astfel de întrebare, îtrucât şi poezia anti-puşkiniană este tot puşkiniană»¹
Cu siguranţă că: «Cel mai mare poet pe care l-a produs Rusia, nu numai în epoca aceasta, dar în toate epocile, e Puşkin. Dar Puşkin nu e numai un poet genial, ruşii cu mare dreptate îl numesc un mare cetăţean. El creează limba rusă literară, el revoluţionează literatura...»² – scria C. Dobrogeanu-Gherea, făcând referire la Puşkin pentru a consemna începutul unei noi perioade în literatura rusă. «Şi deşi ruşii, – spune criticul român, – încă pe timpul Ecaterinei au o lucrare de mare talent: comedia lui Fonvizin «Neisprăvitul», deşi au poeţi de talent ca Derjavin şi Jukovski, ruşii totuşi socotesc începutul adevărat, nu cel istoric al literaturii lor, cu Puşkin şi Lermontov, după cum şi noi vom socoti adevăratul început al literaturii noastre cu Alexandri şi Eminescu».³
I. Constantinescu-Delabaia scria în prefaţa volumului «Dama de pică» din 1915, despre stagnarea literaturii ruse de la 1800: «Aceasta era literatura rusă de la 1800, când se ivi Alexandru Puşkin, acest Heine al Rusiei, romanticul, realistul, filosoful, întruniţi în acelaşi suflet de poet. He! Cum mai zburară foile îngălbenite cu vechile «ode» nesfârşite. Cât de puternic începu să sufle vântul de primăvară şi mândra pădure seculară a basmelor şi legendelor ruseşti. Ca un Făt-Frumos din basme, Puşkin prinse cu dragoste în braţele sale voiniceşti poezia, până atunci nepătrunse a intensei împărăţii; el trezi dintr-un somn de veacuri literatura rusă».
După comparaţia sugestivă a lui Belinschi, opera lui Puşckin este ca «marea, care în cuprinsul ei nemărginit primeşte mii de ape, mari şi mici». Apropierea artei de viaţă, de popor, a dat posibilitate literaturii ruse să găsească un nou conţinut şi noi mijloace de exprimare. Această înfăptuire epocală i-a revenit lui Puşchin, a cărui genială operă a sintetizat întreaga dezvoltare anterioară a literaturii ruse. Asemenea unui fluviu imens, poezia lui a absorbit, a contopit în ea multitudinea de afluenţi ai literaturii ruse din epocile anterioare şi, restituindu-le lumii într-o formă nouă, transfigurată, a determinat drumul ei roditor de mai târziu. 
Prin această filație ascendentă ce îşi avea rădăcini în cele mai bune tradiţii ale literaturii ruse dinaintea lui, Puşkin a săvârşit cotitura crucială în orientarea ei pe făgaşul realismului şi a deschis astfel calea unor scriitori ca: Lermontov, Gogol, Turgheniev, Necrasov, Saltâcov, Cehov, Tolstoi ş.a.m.d. 
Desigur că, în geniala lui viziune de artist, Puşchin prevăzuse consacrarea sa în viitor alături de marile genii ale artei universale, ceea ce l-a îndreptăţit să scrie în testamentul său poetic:

Nu, n'am să mor cu totul, şi sufletu-mi în liră, 
Lăsând în ţărnă trupul, va dăinui mereu; 
Cât timp poeţi pe lume cântările-și resfiră 
Slăvit socot să fiu și eu.

«Cu cât îi cunoşti mai bine opera, – scria Tamara Gane – cu atât mai mult rămâi copleşit de această uriaşă personalitate creatoare, «începutul tuturor începuturilor» în literatură – cum l-a caracterizat Maxim Gorchi – «gigantul», cărui operă atotcuprinzătoare este «cea mai desăvârşită expresie a forţelor spirituale ale Rusiei».

Principalele Teme ale liricii pușkiniene 

In lirica sa, Puşkin a contopit viaţa şi poezia, adevărul şi frumosul. Izvoarele dătătoare de viaţă ale poeziei populare au alimentat creaţia lui Puşkin. Toate laturile realităţii din vremea sa, precum şi marea bogăţie a vieţii sufleteşti a poetului îşi găsesc în versurile sale o puternică expresie artistică. Motivele personale – dragostea, atitudinea plină de afecţiune faţă de prieteni – se îmbină în mod armonios în lirica sa. Meditaţiile filosofice se îmbină cu vastele tablouri ale unor întregi epoci istorice. Diversităţii şi profunzimii conţinutului poeziei lui Puşkin îi corespunde uriaşa bogăţie a formelor poetice. In lirica lui întâlnim toate speciile poetice principale din acea vreme – oda, cântecul, elegia, epistola, romanţa, epigrama, satira şi, în sfârşit, poezia lirică propriu-zisă care nu intră în cadrul niciunei specii sau canon tradiţional. «Puşchin a lărgit extrem de mult hotarele artei poetice. Poetul mânuieşte cu o măiestrie egală forma versului în spiritul liricii antice sau a sonetului, a cântecului popular sau a dialogului în versuri, folosind cele mai variate sisteme de metrică din prozodie. Variată prin temele, motivele şi formele sale poetice, poezia lui Puşkin are un înalt conţinut de idei. In poeziile sale se simte legătura strânsă cu mişcarea de eliberare din vremea lui. În versurile şi epigramele sale despre libertate, Puşchin se afirmă ca un cântăreţ al decembriştilor care a dat patosului lor revoluţionar cea mai puternică expresie poetică»5. Belinschi, a definit într-un mod genial caracterul autentic şi profund omenesc al poeziilor lirice ale lui Puşkin: «Coloritul general al poeziei lui Puşkin, în special al liricii lui, este frumuseţea lăuntrică a omului şi umanitatea care îţi mângâie sufletul... În orice sentiment redat de Puşkin este întotdeauna ceva deosebit de nobil, duios şi gingaş, înmiresmat şi plin de graţie. Din acest punct de vedere, lectura operei sale poate fi un admirabil mijloc pentru formarea trăsăturilor umane». Belinschi a caracterizat foarte bine încă o însuşire a poeziei lirice a lui Puşkin – sinceritatea ei excepţională «conştiinciozitatea artistică», naturaleţea ei deplină şi, în legătură cu aceasta, simplitatea extremă a formei, plină totodată de un puternic elan poetic. «Poezia sa este străină de tot ce e fantastic, de domeniul visului, de tot ce e fals, de lumea ideală – fantomatică; ea este pătrunsă toată de realitate; ea nu pune pe chipul vieţii farduri, ci o înfăţişează în frumuseţea ei naturală şi adevărată».

Primele încercări literare

Primele încercări literare ale lui Puşkin din care nu s-a păstrat decât o parte, vădesc preocupările lui înalte, îmbinând problemele filosofice abstracte cu impresii concrete despre lumea înconjurătoare. «Pasiunea pentru poezie s-a ivit la el odată cu primele noţiuni» – îşi aminteşte fratele său Lev Sergheevici. Într-adevăr, de la vârsta de 8 ani Puşkin scria versuri, scurte epigrame, mici comedii. La colegiu i-a uimit pe toţi cu extraordinara agerime a minţii, prin bogatele cunoştinţe în diverse domenii, prin ingeniozitatea spiritului şi printr-un real talent literar. În 1814, când Puşchin avea numai 15 ani, a văzut lumina tiparului prima sa poezie «Prietenului, scriitor de versuri» publicată în revista «Curierul Europei». O jumătate de an mai târziu, Puşkin recita la examenul de sfârşit de an poezia «Amintiri din Ţarscoe Selo» care l-a entuziasmat pe bătrânul poet Derjavin, făcându-l să exclame: «Iată cine îl va înlocui pe Derjavin». Încă de atunci Puşkin îşi dă seama că va merge pe «un drum propriu», treptat se descătuşează de elementele străine concepţiei lui artistice originale, abordând cu o pană din ce în ce mai sigură, mai viguroasă, realitatea în toate aspectele ei complexe. El va ajunge astfel la «descoperirea realităţii» – după expresia lui Cernâşevki – va deveni un adevărat «poet al realităţii».

Tema libertății

Apariţia strălucită a lui Puşkin pe arena literaturii ruse şi a celei mondiale, coincide – sau mai bine zis – a fost condiţionată de o epocă istorică de mari schimbări, atât în viaţa internă a statului rus, cât şi pe plan internaţional. Puşkin s-a născut la hotarul a două epoci, mai precis la sfârşitul secolului al XVIII-lea, viaţa lui cuprinzând peste o treime din secolul al XlX-lea. Această perioadă n-a însemnat numai încheierea unui secol şi începutul altuia nou, ci a fost epoca prăbuşii feudalismului în unele ţări ale Europei Apusene, triumful revoluţiei franceze, afirmarea şi întărirea noii orânduiri sociale. Un eveniment de importanţă crucială pentru Rusia, care a determinat pentru mult timp direcţia dezvoltării ei istorice, a fost războiul de apărare a patriei din 1812 împotriva invaziei napoleoniene. Din rândurile intelectualităţii se formează o întreagă pleiadă de tineri scriitori care îmbină dragostea de ţară cu ura împotriva autocraţiei. Vreo treizeci din cei mai cunoscuţi scriitori ruşi au luat parte la acest război. Unul din cei mai populari poeţi de atunci, Jucovschi a participat la celebra bătălie de la Borodino. Viitorul mare scriitor Griboedov, care îşi pregătea examenele de doctorat a părăsit studiile şi s-a înrolat voluntar în armată. O altă generaţie, mai tânără, din rândurile căreia face parte şi Puşkin, nu a putut participa direct la război din cauza vârstei. Pe atunci, Puşkin, adolescent de 13-14 ani, elev al colegiului de la Ţarscoe Selo, îşi exprima prin versuri lirice clocotul mâniei şi flacăra entuziasmului tineresc pe care n-a putut s-o jertfească pe altarul patriei:

Câmpie-a Moscovei iubite 
In care'n anii de'nfloriri 
Pierdeam stingher atâtea clipe aurite, 
Fără necazuri şi’ngrădiri,
Tu ai văzut atunci vrăjmaşii ţării mele,
În foc şi'n sânge'ntinsul tău se mistuia,
Dar viaţa-mi n'am jertfit-o răzbunării grele 
Ci'n van mânia-mi clocotea...

Un an mai târziu, ca un ecou al evenimentelor din 1812 el scrie versuri cu aceleaşi accente:

Eu înfloream în linişte şi nepăsare!
Vai, mie pentru tine'n luptă nu-mi fu dat 
Sub grindina de schije duşmane să mă bat... 
...De ce, în luptă al meu sânge n'a ţâşnit, 
De ce, cu mâna-mi de copil, strângând o spadă, 
Rănit, eu n'am căzut'naintea ta grămadă. 
Şi'n zori, sub ale gloriei aripi, eu n'am murit...

După terminarea victorioasă a războiului, generaţia lui Puşkin creştea în atmosfera avântului naţional, în mijlocul frământării unor noi probleme sociale, al căror conţinut principal era dragostea de ţară şi ura împotriva asupritorilor de orice fel. Căci oprimarea politică şi socială a devenit pivotul domniei lui Alexandru, după ce repurtase strălucita victorie numai datorită spiritului de abnegaţie, curajului şi vitejiei poporului rus. Dar tot poporul a fost acela care continua să poarte jugul şi mai greu al apăsării moşiereşti cu tot alaiul nedreptăţilor sociale. Problema situaţiei ţărănimii iobage ajunsese în centrul preocupărilor societăţii ruse.
În poeziile scrise între anii 1817 – 1820 se afirmă din ce în ce mai precis trăsăturile specifice creaţiei puşkiniene: optimismul, dragostea de libertate, umanismul, apropierea de realitatea concretă, simplitatea şi claritatea stilului. 
În 1817 după absolvirea colegiului Pușkin scrie oda «Libertatea» concepută sub influenţa ideilor lui Radişcev, «în care asemenea unui clopot ce cheamă la luptă, răsună cuvintele»:

Tirani ai lumii, tremuraţi.
Copii ai soartei schimbătoare! 
Iar voi, căliţi-vă mai tare, 
Sculaţi, voi robi îngenunchiaţi!
Oriunde ochii mi-i arunc
Văd pretutindeni bice, fiare,
Văd al robiei plânset lung
Și rușinoase legi murdare.

După unii pușkiniști, această poezie este una dintre cele mai puternice opere ale liricii ruse cetăţeneşti care a avut un uriaş efect asupra creşterii avântului revoluţionar. 
Oda «Libertatea» nu a văzut lumina tiparului, nu numai în timpul vieţii lui Puşkin, dar şi mult timp după moartea sa, deşi era foarte cunoscută fiind răspândită în manuscrise, cu toate că cei ce păstrau aceste manuscrise, erau supuşi la represiuni.
Prin acest poem Pușkin nu se opune monarhiei ci își exprimă doar nemulțumirea și dorința ca monarhul rus, Alexandrul I, să fie drept, uman şi înţelept. Indignat de încălcarea legii de către monarh, el scrie:

S’ar lumina desigur regii.
Popoare n-ar mai suferi
Acolo unde forța legii
Cu libertatea s’ar uni.

Deși monarhia este autoritate legală, monarhul să nu se pună mai presus de lege, ci să o respecte cu stricteţe:

Cârmuitori, cununi de rege.
Peste popoare v’ați urcat
Dar mai presus i-eterna lege.
Când doarme ea, e vai și amar!
Când, fie gloata, fie regii
Dispun cum vor de soarta legii.

Puşkin consideră că este inacceptabil ca într-o ţară a drepturilor omului, monarhul să nu se subordoneze legii. Tânărul poet aduce exemple de tirani care privează oamenii de drepturile lor la libertate. Și e convins că cei care încalcă legea, mai devreme sau mai târziu vor fi pedepsiţi, la fel ca Ludovic al XVI-lea şi Paul I, care au plătit cu viata pentru că s-au pus mai presus de lege.. Această odă a fost primul produs al poetului în care a apelat la subiectul de libertate de oameni şi personalităţi.
Pușkin descrie uciderea lui Pavel I în noaptea dinspre 11 spre 12 Martie 1801 de către complotişti (nu mai puţin de 60 de oameni), ofiţeri din regimentele de gardă, care înainte de a se îndrepta spre castelul Mihailovschi, au băut multă şampanie la cina dată de contele P. A. Palen, pentru a-şi face curaj. Toţi purtau uniforma de gală.

Cum îmbătaţi de vin şi rele 
Merg tăinuiţii ucigaşi 
La feţe, dârzi, în inimi, laşi, 
Pe piept, cu panglici şi cu stele.

În noaptea uciderii lui Pavel I, garda interioară a castelului o deţinea un detaşament din regimentul Semionovschi, al cărui şef era viitorul ţar Alexandru I. (In fragmentele capitolului al X-lea din Evgheni Oneghin, Puşkin vorbeşte de regimentul Semionovschi, «...polcul celor mustăcioşi ce pe-un tiran cu tot elanul l-au dat la gâzii fioroşi»). Iată cum desrie Pușkin acest tablou:

Necredincioasa strajă tace.
Se lasă podul mișcător
Și poarta ’n noapte se desface
Prin mercenarii trădători.
Rușinea veacului l-a pătat.
Dau buzna ienicerii – fiare.
Cad lovituri fără onoare.
Pierii tiranu ’ncoronat.

În poezia «În greu surghiun siberian», scrisă trei ani mai târziu și dedicată prietenilor săi decembriști deportați în Siberia, Pușkin încearcă să ridice spiritul decembrist să mențină în ei speranța că va rămâne «veșnic vie» cauza pentru care s-au jertfit:

În greu surghiun siberian
Răbdați osânda cu mândrie;
Căci truda voastră nu-i în van,
Gândirea voastră-i veșnic vie.

Pușkin a înțeles cât de greu e să fii «несвободным душею», să nu ai sufletul liber, iar această libertate nu-ți va aduce nimeni în dar, ci trebuie să lupți pentru ea, să te jertfești, dar totodată el își exprimă nădejdea (Deși «Nădejdea, soră cu urgia,/ În hruba neagră de blesteme) «că va veni dorita vreme...», când:

Cădea-vor lanțuri, temniți crunte,
Și frații vor veni spre voi,
Cu libertatea scumpă’n frunte,
Să vă dea spada înapoi.

Pușkin era conștient că oamenii au nevoie de poezie, de aceea el se transformă cu o «sete spirituală» în poetul-profet, și chiar simte, în sine, această transformare miraculoasă, al cărei scop este să ardă prin «verbul» său inimile oamenilor.

Tema dragostei și prieteniei

Diacon Prof. Dr. Andrei Kuraev scria: «Să admitem, că ne-am propus să relevăm tema principală a vieţii şi operei lui Pușkin. Avem la dispoziţie întreaga sa colecţie de scrieri, o studiem minuţios, luăm fiecare vers, schiţă şi consemnare de jurnal şi le categorisim, fiecare pe «raftul» său, în «mapa» sa. În felul acesta ne vom alege cu o mapă, să zicem, cu toate cele pe tema dragostei, o alta – pe tema peisajului, o a treia – lirică civilă, încă una – elegie a puterii, iar alta dimpotrivă – o demascare a puterii, pe temă ateistică şi temă religioasă ortodoxă, tema prieteniei, istorie etc. O privire de ansamblu va descoperi cu uşurinţă tema principală după mapa cea mai voluminoasă. În cazul lui Pușkin, aceasta va fi, fără îndoială, tema lirică a dragostei, căreia poetul i s-a dedicat până la moarte».
Lirica de dragoste a lui Pușkin se distinge prin tonul ei elegant și prin puritatea sentimentelor. În poeziile «Către A. P. Kern», «Eu te-am iubit», «Iubita mea, e vremea», «Presimtire», «Floarea» ș.a.m.d. Pușkin cântă iubirea îmbinând, cel mai adesea, notația psihologică subtilă cu muzicalitatea interioară remarcabilă ce le dă o personalitate artistică aparte. 
În poezia «Către A. P. Kern», scrisă în 1825, Puşkin descrie cum a întâlnit-o pentru prima dată pe A. P. Kern la Petersburg (în 1819, la o serată dată de familia Olenin), și cum s-a îndrăgostit de ea:

Mi-aduc aminte sfânta clipă: 
Nainte-mi tu te-ai arătat, 
Vedenie ce piere'n pripă,
Al frumuseţii duh curat.

Iubita, asemuită cu «al frumuseții duh curat», este pentru poet un prilej de adorare și admirație, «de dulce amintire». Iubirea e «o sfânta clipă» ce aduce în suflet «credința, incântarea, viața»

Şi iarăşi tu te-ai arătat, 
Vedenie ce trece 'n pripă, 
Al frumuseţii duh curat. 
Şi inima-mi în piept tresare, 
Şi, beată, freamătă de dor, 
Şi de credinţă, de'ncântare, 
De viaţă, lacrimi şi amor.

(Poetul a fost îndrăgostit de A. P. Kern şi după plecarea ei, au continuat să întreţină corespondenţa. Kern a lăsat amintiri preţioase şi pline de adevăr despre Puşkin, care redau imaginea vie a poetului).
Poezia de iubire a lui Puskin se caracterizeaza printr-o remarcabilă măsură, distincție, noblețe și spiritualitate, detașare de tot ce e egoist și meschin. 
Pușkin poate iubi și «fără nădejde», «fără cuvinte», deși e chinuit de gelozie, totuși el poate iubi necondiționat, după cum mărturisește în poezia «Eu te-am iubit»:

Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
Dea Domnul să mai fii cândva iubită
Așa adânc, așa gingaș cum te-am iubit.

Tema prieteniei, la Pușkin este la fel de importantă ca și tema dragostei. Pușkin simțea prietenia, la fel cum simțea iubirea, și această temă trece prin întreaga sa operă: de la primele sale încercări literare, până la ultimele opere.
Scrie și dedica poezii prietenilor săi scriitori, intelectuali, personalități ale vremii, însă nu o uita nici pe «tovarăşă de vreme rea», «Prietenă cu tâmple sure» – Arina Rodionovna – (care l-a însoţit în anii surghiunului de la Mihailovscoe. «Seara mi-o petrec ascultând povești – scrie el în Noembrie 1824 fratelui său Lev Sergheevici – şi astfel compensez lipsurile blestematei mele educaţii. Cât de minunate sunt aceste basme! Fiecare din ele e un poem!») și scrie poezia «Dădacei» în 1826 la Moscova, în timpul primei despărţiri de după ce au stat împreună timp de 2 ani la Mihailovscoe, care poetul e sigur că îl așteaptă:

Prietenă cu tâmple sure,
Tovarăşa de vreme rea!
Cu brazii singură-n pădure
Aştepţi de mult sosirea mea.

Natura în creația lui Pușkin

Maxim Gorki, mare iubitor al poeziei lui Pușkin, spunea că el găsește «mai multă înțelepciune și frumusețe vie» în poeziile lui Pușkin, decât în «pâlpâirea rece a stelelor sau în tăcerea deșertului».
În lirica lui Pușkin, un loc important ocupă creațiile în care zugrăvește cu o frumusețe și o putere surprinzătoare adevărate tablouri pitorești. Bogata viață spirituală i-a permis să descopere natura în toată frumusețea ei. Odată descoperite aceste tablouri ale naturii, zugrăvite cu mare măiestrie, nu se mai pot uita, cum nu se poate uita copilăria.
«Poezia lui Puşkin – remarca Bielinski – este uimitor de fidelă realităţii ruse, fie că descrie natura rusă, fie că zugrăveşte caracterele ruse; acesta este motivul pentru care Puşkin a fost proclamat în unanimitate poetul cu adevărat naţional al Rusiei, poet popular (...) Grandioasa imagine a Caucazului este zugrăvită pentru prima dată în poezia rusă. Numai datorită poemului lui Pușkin, societatea rusă a cunoscut pentru prima dată Caucazul».
Atât în poemul «Prizonierul din Caucaz», la care făcea referire Bielinski, cât și în poezia «Caucazul» scrisă în 1829 în timpul călătoriei prin Caucaz se întâlnesc crâmpeie de viață și tablouri din natură redate cu o măiestrie neîntrecută:

Sub mine-i Caucazul. Pe-o culme stingher 
Deasupra zăpezii, pe-un fir de cărare, 
...................................................................
Sub mine trec norii ce-alene străbat,
Prin ei se aude dând vuiet cascada 
Şi piscuri pleşuve ţâşnesc cu grămada, 
Mai jos creşte muşchiul, tufişu-i uscat, 
Iar dincolo-s codrii, verdeaţă înaltă, 
Şi pasărea cântă şi ciutele saltă.
Iar dincolo-s oameni prin munţi cuibăriţi 
Şi mişună turma prin văile grase, 
Păstorul coboară spre văi mult voioase, 
Aragva goneşte 'ntre ţărmii umbriţi. 
La pas călăreţul se pierde 'n strâmtoare.

«Versul lui curge, fie ca şipotul unei ape de munte, fie ca revărsarea cascadelor năvalnice, dar totdeauna redând sunetele unei melodii armonioase în care elementul sonor este expresia însăşi a gândirii. El cerea ca versul să exprime simţăminte adânci şi gândire poetică, iar proza: «Idei şi idei – fără ele, oricât de strălucite ar fi, expresiile nu servesc la nimic».6 
Descrierea anotimpurilor din «Caucazul», «Evgheni Oneghin», «Seara de iarnă», «Avalanşa», sau «Dealurile Gruziei», reprezintă fiecare un moment smuls din viaţa personală, din amintiri legate de gânduri despre prieteni, sau despre ființa iubită, ca în poezia «Dimineți de iarnă», scrisă în 1829 la moşia familiei Vulfov – Malinnichi, unde Puşkin a stat aproape trei săptămâni:

Ce zi frumoasa! Ger si soare.
Iubita mea, mai dormi tu, oare?
Deschide ochii larg si sari
Din somnul dulce. Iata zorii.
Acum în calea Aurorii
Ca Steaua Nordului rasari.

Aseara viscolea într-una.
Arar iesea pe ceruri luna
Din nouri, si-o asemanam
Cu-o palida, galbuie pata.
Iar tu stateai îngândurata...
Si-acuma... uita-te pe geam...

Dintre toate anotimpurile, Pușkin, cel mai mult a adorat toamna, după cum ni se destăinuie în poezia «Toamna»:

Из годовых времен я рад лишь ей одной,
В ней много доброго; любовник не тщеславный,
Я нечто в ней нашел мечтою своенравной.

Primăvara nu era pe placul poetului:

Теперь моя пора: я не люблю весны;
Скучна мне оттепель; вонь, грязь - весной я болен;

Deși Pușkin asocia acest anotimp cu moarte, dar moartea, de asemenea, poate fi frumoasă. Toamna, odată cu moartea naturii, poetul uită de toate și se trezește la adevărata viața creativă, se întoarce la el inspirația și simte cum cresc în corpul său forțe proaspete:

И забываю мир - и в сладкой тишине
Я сладко усыплен моим воображеньем,
И пробуждается поэзия во мне...

Vocația poetului

«Ars poetica» pușkiniană, alcătuită de Vl. S Soloviov, cuprinde poeziile: «Prorocul», «Poetul», «Poetul și gloata», «Câtre poet», «Ecoul» și «Exegi monumentum». Dacă așezăm aceste texte în ordinea cronologică – spune Alexandru Korabliov – vom remarca legătura conceptuală dintre ele. 
În poezia «Prorocul», scrisă în 1826, poetul asemenea unui profet, are revelația renașterii spirituale – a transfigurării esenței sale omenești. (...) Când omul deschis spre lumea spirituală este pregătit realmente să-și asume adevărurile ei, el este vizat de un trimis al acestei lumi.
În poezia «Poetul», scrisă în 1827, Pușkin prezintă creația ca un proces, declanșat de forțe superioare, iar singură, dorința de a crea nu este suficientă. Pentru crearea unei opere este nevoie de bunăvoința unei forțe superioare.
Poezia «Poetul și gloata» («Poetul și vulgul» scrisă în 1828, este o poezie dialog care continuă clarificarea stărilor poetice și nepoetice, care aici apar personificate în chipul poetului și în cel al gloatei. 
Poetul apare din nou ca sacerdot, iar poezia – jertfire. 
Potrivit acestui lucru, după Alexandr Korabliov, sunt determinate oboectivele poeziei: 
«... nu reprezintă «emoții cotidiene» – adică nu ceea ce tulbură omul în viața de zi cu zi;
nu este «profit» – adică ceva care să aducă vreun «folos» material (bani, faimă etc.);
nu este «luptă» – adică ceva care să stimuleze activitatea vitală. 
Iar scopurile poeziei sunt:
«inspirație» – adică spiritul care coboară asupra omului;
«dulci sunete» – adică armonia compusă din sunete;
«rugăciune» – adică adresarea către lumea superioară, către ființele superioare»7.
Pușkin continuă această temă și în poezia «Către poet», scrisă în 1830, sub forma adresării «poetului către poet».
Poezia «Exegi monumentum» s-a bucurat și se bucură de o atenție deosebită, aproape de către toți pușkiniști și asta poate datorită, în primul rând, pentru că motto-ul a fost luat din oda lui Horațiu «Ad Alpomenna» și s-au scris foarte multe asemenea poezii în literatura rusă, iar în al doilea rând, că a fost scrisă în anul 1836, spre sfârșitul vieții sale, și reflectă aproape întreaga viață a poetului, care vorbește foarte mult despre nemurirea artei și totodată de nemurirea creatorului de frumos:

Am deşteptat în inimi cu lira-mi bunătatea, 
Deaceea de popoare mult timp voi fi iubit.

Pușkin era sigur că trebuie să scrie această poezie, deoarece s-ar putea să nu-i mai ajungă timpul. Spre sfârșitul vieții este convins că se poate compara în slavă cu oricare dintre marii poeți antici și că monumentul spiritual clădit de el va fi:

Mai sus decât columna lui Alexandru, 'n zare Se va'nălţa triumfător.

(«Columna lui Alexandru» — coloana care se înalţă în piaţa palatului. Puşkin scria în jurnalul său Ia 28 Noembrie 1834: «Am plecat din Pb. cu cinci zile înainte de dezvelirea columnei lui Alexandru ca să nu fiu de faţă la ceremonie»).

Nu, n'am să mor cu totul şi sufletu-mi în lira, 
Lăsând în ţărnă trupul, va dăinui mereu; 
Cât timp poeţi pe lume cântările-şi resfiră
Slăvit socot să fiu şi eu.
M'or pomeni'n Rusia cea mare, pân'departe, 
Nenumărate graiuri pe mii şi mii de buze...

Drumul creației, în viziunea lui Pușkin este drumul minții, mișcarea în sus – drumul desăvârșirii care se dobândește prin «abnegație», ascetism, înseamnă dobândirea valorilor spirituale, pe lângă care toate «recompensele» pământești sunt devalorizate.
Pentru a-l înțelege pe Pușkin, trebuie să-l citim «Nu mitoligic, nu istoric-cultural, nu psihologic, nu dialectical, ci pur și simplu să-l citim în modul cel mai simplu – spune Alexandr Korabliov – «Simplu» înseamnă «a la Pușkin», adică «adevărat», «firesc». «Simplu», înseamnă și «complex», pentru că nimic nu e mai complicat ca adevărata simplitate, nemaivorbind de căile de a o atinge»8.

Note

1. A. Korabliov, Alxandr Puşkin: teoria poeziei (trad. Ana-Maria Brezuleanu), Puşkin Universal studii, Bucureşti, 2002, p. 27.
2. C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 511.
3. C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, pp. 511-512.
4. A. Puşkin, Dama de pică, Bucureşti, 1915, p. 8.
5. T. Gane, Pușchin – creator de epocă literară, București, 1954, p. 7.
6. T. Gane, Pușchin – creator de epocă literară, p. 444.
7. T. Gane, Pușchin – creator de epocă literară, pp. 41- 43.
8. A. Korabliov, Alxandr Puşkin: teoria poeziei (trad. Ana-Maria Brezuleanu), Puşkin Universal studii, pp. 23 - 25