Vasyl Symonenko - Vinul de trandafiri

VINUL DE TRANDAFIRI

     
      (Traducere din ucraineană de Mihai Hafia TRAISTA)

Până şi moşnegii satului întorceau capul după ea, cât despre flăcăi... nu era unul care să nu o  fi măsurat cu privirea din cap până-n picioare. Unora, văzând-o, le sticleau ochii de pasiune, alţii uitându-se la ea nu erau în stare să-şi ascundă poftele, iar alţii doar o mângâiau cu privirea adorând-o ca pe o capodoperă a frumuseţii. Când trecea plutind prin sat, cu sapă în spinare, cu cosiţele negre căzute peste sânii frumos arcuiţi, într-o linie nici copilăroasă nici matură, flăcăii turbau privind-o. Seara se apropiau timid de portiţa ei vorbindu-i cu entuziasm despre dragoste, ea îi asculta tăcută cu capul puţin plecat. Nimeni nu a îndrăznit  vreodată să o atingă, temându-se parcă să nu-i pângărească frumuseţea. Ea nu dispreţuia pe nimeni, şi niciodată nu-i dojenea, doar îi ruga la despărţire:

–        Să nu mai vii pe la mine. Bine?

Şi cu ochii ei negri-albăstrui, de culoarea porumbei, îi implora cu atâta blândeţe, încât nimeni

nu  încerca să o contrazică. Flăcăii, revenendu-şi din beţia frumuseţii ei, se îndrăgosteau de fetele de rând cu nasurile cârne şi ascuţite, iar Olga devenea pentru ei o amintire plăcută.

Andrei nici nu îndrăznea să se apropie de ea. Cum putea să se învârtă pe lângă ea, el un biet şchiop şi cocoşat, când până şi cei mai chipeşi flăcăi se întorceau de la ea cu buzele umflate. Deşi de multe ori ea îl surprindea privind-o pe furiş şi întotdeauna îi  răspundea cu o privire blândă, duioasă, binevoitoare, însă lui Andrei îi părea că-l priveşte cu o milă aproape jignitoare şi se simţea umilit.

Băieţii se făceau tractorişti, şoferi, marinari, piloţi, dar el nici nu-şi permitea să viseze la aşa ceva. Zgândărea toată ziua prin livada colhozului, iar acasă creştea flori.

De la moartea mamei sale a început să-l pasioneze această îndeletnicire. În grădina lui nu găseai nici o legumă, nici un zarzavat, decât viţă de vie, meri, vişini şi flori, foarte multe flori. Iar mormântul mamei sale începând cu primăvara timpurie până vara  târziu era un strat înflorit.

Avea obiceiul să dăruiască mireselor buchete splendide de flori, ele îi erau recunoscătoare şi îi arătau respect pentru asta, însă el era însetat după o picătură de dragoste.

–        O să-mi aduci şi la nunta mea un buchet de flori? – îl întrebase odată Olga, când scuturau

merele în livadă. Andrei înlemnise de surprindere, însă îi răspunse:

–        O să-ţi alegi singură, din care vrei. – Pe urmă, prinzând curaj adăugă: – Am foarte multe

flori şi dacă o să vrei, pentru nunta ta o să fac vin din petale de trandafiri.

–        Vin de trandafiri? – se miră fata. – Multe mai născoceşti.

–        Nu mă crezi? – se emoţionă. – Este un vin tandru, delicat. O să-l guşti când vei

veni după flori.

Îl strigă paznicul şi se îndepărtă şchiopătând spre coliba acestuia.

Andrei nu ştia de ce, dar era convins că Olga va veni după flori. O aştepta în fiecare seară. Neliniştea lui o observaseră până şi puştanii vecinilor, care în fiecară seară ciripeau prin curte. Aceştia erau prietenii săi devotaţi şi ocrotitori de nădejde ai florilor din grădină.

Ferească-l Dumnezeu pe acela care ar îndrăzni să rupă un bob de strugure sau o floare din grădina lui Andrei fără ştirea acestuia, că era alungat şi hăituit fără nici o milă, într-un fel pe care îl ştiu doar copiii.

Aceşti mici floricultori cu capetele tunse până la piele, seara îl înconjurau ca muştele, iar el le povestea despre flori, despre cum le vede în visurile sale, despre cum acestea şuşotesc cu zorii argintii, le  născocea tot felul de basme despre ţinuturile în care florile nu numai miros frumos dar şi vorbesc, aleargă, se joacă de-a ascunselea şi se ofilesc doar atunci când în ţinutul acela apare câte un om nefericit.

–        Florile îi iubesc doar pe cei fericiţi. La noi nu se ofilesc, ci plâng. Aţi observat dimineaţa

cât de înrourate sunt? Alea sunt lacrimele lor. Cine va găsi într-o dimineaţă pe rouă o floare uscată acela va fi foarte fericit în viaţă.

–        Dumneavoastră aţi găsit vreodată o floare neplânsă? – îl întrebau ţâncii.

–        Nu, şi nici nu cred că voi găsi vreodată… Deasupra lor atârna cerul revărsat de bunătate

şi sinceritate, iar puştilor li se părea că cerul  nu e înstelat ci înflorit şi că acele minunate flori le sădise acolo nenea Andrei.

Olga veni duminică dimineaţa. Era atât de frumoasă de parcă se posomorâseră toate florile, iar gospodarul lor se simţi dintr-o dată ca un om de nimic şi nu ştia ce să facă.

–        E drept că găsirea unei flori uscate într-o dimineaţă înrourată prevesteşte fericire? – îl

întrebă pe Andrei.

            Flăcăul rămase mut de uimire şi de abia după un timp o întrebă:

–        Cine… De la cine ai auzit despre asta?

–        Am venit aseară la tine şi am auzit cum povesteai copiilor. Spune-mi e adevărat sau nu?

–         Nu, am născocit şi eu, – îşi ascunse privirea într-o tufă de bujori.

–        Păcat că eu nu ştiu să născocesc asemenea poveşti frumoase. «La ce ţi-ar folosi? – se

întrebă mirat flăcăul. – Îţi ajunge frumeseţea pe care o ai. Pe când eu… Ce mi-ar mai rămâne dacă într-o zi n-aş mai putea născoci asemenea poveşti fantastice?»

Pe urmă şedeau în chioşcul din grădină împletit din hamei şi viţă sălbatică şi gustau din vinul de trandafiri.

–        Eşti un băiat frumos Andrei, – spuse Olga.

–        Ai vrut să spui că nu sunt un om rău? – întrebă Andrei.

–        Am vrut să spun ceea ce am spus, – râse fata şi începu să se compătimească: – Mie mulţi

îmi spun că sunt frumoasă şi de aceea mă iubesc. Gândesc că mie îmi face plăcere. De parcă eu aş fi de vină că sunt frumoasă? Parcă frumuseţea mea – sunt eu? – spuse aruncându-şi cosiţele de pe spate pe piept.

–        Aş vrea să mă iubească cineva pe mine nu frumuseţea mea – sprâncenele negre şi

obrăjorii rumeni. – Şi văzând că Andrei vrea să intervină, continuă repede: – Cât poate dura frumuseţea? Trăgând de saci pe arii şi aplecând spinarea la prăşit de sfeclă vânturile îţi tăbăcesc pielea, ploile îţi spală bujori din obraji şi atunci?...

Fata tăcu iar Andrei nu ştia ce să spună.

–        Haide, spune-mi Andrei, când o să mă usuce munca şi vremurile rele o să mai fiu iubită

de acela pe care l-am fermecat cu frumuseţea mea?

–        Nu ştiu Olga, – oftă sincer flăcăul. – Nu ştiu cine nu te-ar iubi aşa cum eşti!

–        Nu voi fi mereu aşa Andrei, – spuse trist. – Deci îmi dai voie să culeg flori?

Andrei dădu din cap în semn că da, iar fata intră încet în lacul înflorit. Se plimba printre flori, iar după ea se plimbau şi ochii lui îndrăgostiţi. Olga examină atent aproape fiecare petală, dar la chioşc se întoarse cu mâinile goale.

–        Mi-e milă să le rup, – spuse ruşinată. – Sunt atât de frumoase. Mai bine vin altădată.

Bine?

            O conduse până la poartă. Fata ieşi în uliţă şi privind liniştea senină din ochii lui rosti aproape şoptit:

–        Până la nuntă neapărat să pregăteşti vin de trandafiri… 

NUNTA LUI OPANAS KROKVA

Vasyl SYMONENKO

Nimeni nu a înţeles ce bolborosea asupritorul deşirat şi costeliv, însă de văzut au văzut cu toţii cum îi ieşeau din gură vipere. Şuierăturile lor ascuţite sunau prelung în urechile lor, iar pe urmă erau traduse în grai omenesc de către învăţătorul din satul vecin.

                  –     Spune că ieri în apropierea aşezării voastre au fost împuşcaţi trei soldaţi. Dacă asta

s-ar fi întâmplat în localitate v-ar fi omorât pe toţi, dar aşa vor să-i spânzure doar pe aceia ai căror fii sunt partizani. Dacă nu îi divulgaţi pe părinţii partizanilor, o să vă ucidă pe toţi.

Două sute de moşnegi, băbuţe, femei şi copiii stăteau sub soarele dogoritor, însă tuturora le era frig. Din ţevile automatelor şi mitralierelor, îndreptate spre ei toţi şi totodată spre nimeni separat, parcă sufla un vânt îngheţat. În văzduh, deasupra lor, plutea arşiţa de dinaintea secerişului amestecată cu o linişte apăsătoare, aducătoare de moarte.

Pe urmă, din gura esesistului au început din nou să iasă vipere.

–     Spune că vă mai dă zece minute, pe urmă va ordona soldaţilor să  tragă în voi.

Zece minute au tremurat ridurile pe frunţile încruntate, zece minute, soarele se scurgea prefăcându-se în tăcere, zece minute ochii amorţiţi priveau frunzele de troscot ce se întindeau încurcat acoperind pământul, căutând parcă în ele salvarea. Pe urmă mulţimea s-a mişcat frământată ca un lac, parcă, aruncându-l în faţă pe milenarul Opanas Krokva, care uitând să dea bineţe oamenilor s-a dus direct spre învăţător.

–     Spune-i acestui porc, că feciorii mei i-au împuşcat pe dobitocii ceia. Şi mai spune-i să

nu mă bată că sunt plin de râie, să mă spânzure direct.

–     Câţi feciori ai în pădure? – a tradus învăţătorul întrebarea esesistului.

–     Pe toţi până la unul.

–     Şi pe cine mai ai acasă?

–     A fost baba, dar a murit.

–     Nu ţi s-ar usca limba în gură! – se ivi din mulţime o femeie căruntă, poate cu un secol

mai tânără decât Opanas. – Mă îngroapă de vie şi încă în faţa oamenilor. N-ai să scapi de mine, irode, nici pe lumea cealaltă!

Esesistul a râs prelung şi cu poftă, după ce învăţătorul i-a tradus monologul bătrânei.

–     Asta-i baba ta? – l-a întrebat pe Opanas.

–     Îhă. A mea. A cui să fie?

–     Într-adevăr  feciorii voştri sunt partizani, cum a spus moşul? – au luat-o la întrebări pe

bătrână.

–     Într-adevăr. Parcă unul ca ăsta ar minţi? Toţi şoimii noştri şi-au făcut cuib în pădure...

I-au spânzurat de ulmul uriaş, lângă fosta bisericuţă. Cu ochii plini de uimire se uitau la mulţimea pe care au salvat-o de la moarte, scoţând limbile învineţite în urma călăilor săi.

* * *

Opanas Krokva nu a avut niciodată copii, iar baba Oresya care s-a unit pe veci cu el prin funie nu a fost niciodată soţia lui.

Lumea vorbea că în tinereţe s-au iubit foarte mult şi vroiau să se căsătorească, dar părinţii nu au fost de acord, au măritat-o pe Oresya după unul mai bogat.

Poate acesta-i adevărul, sau poate fantezia oamenilor creează o nouă legendă despre o mare dragoste care de abia în faţa morţii a prins viaţă.

Traducere: Mihai Hafia TRAISTA

Despre nuvelele «Femeia în mov» și «Omul de dincolo»

           Mircea COMAN

Când m-am plimbat pentru prima oară pe străzile din Sighetu Marmaţiei, în vara lui 2004, am avut impresia că respiram aerul unui mic Bucureşti interbelic. Nuveleta „Femeia în mov”, de Mihai Hafia Traista, mi-a amintit atmosfera aceea. Sonoritatea numelor personajelor sale şi ţesătura fină a relaţiilor dintre ele să fi fost cauza? Citind notiţa biografică şi aflând că autorul chiar e născut acolo, în Sighet, m-am dus cu gândul că nimic nu e întâmplător… Mai presus de reveria pricinuită de text ar trebui să fie însă recunoaşterea unui autor capabil de un stil aproape complet cristalizat, amintind cumva (nu cred că exagerez) de robusteţea scriiturii lui Mircea Eliade. Am regăsit în câteva locuri fragmente acide, tuşând fugar dar credibil realităţi ale lumii literare de la noi. Citez, ca exemplu: „Era un chirurg foarte bun, nu ducea lipsă de pacienţi bogaţi şi, în ciuda poeziei sale de o mediocritate ieşită din comun, era un nume în literatură, membru al Uniunii Scriitorilor, laureat al câtorva premii literare naţionale şi internaţionale, tradus în câteva limbi europene şi nelipsit de pe paginile marilor reviste literare.” La fel de subtil mi s-a părut surprinsă şi decăderea pricinuită de scrisul exclusiv comercialist: „Multe din personajele sale trecuseră prin starea asta, pe care el fără să o fi simţit vreodată până atunci, o descrisese de nenumărate ori în cele mai mici amănunte, căci suferinţa şi dragostea sau, mai bine spus, suferinţa din dragoste era cel mai bun ingredient pentru subiectul unei creaţii literare, pe care o savurau cu mare plăcere cititorii de toate vârstele.” Toate astea mă fac să conchid că „Femeia în mov”excede dimensiunea urban paranormal romance, reuşind mult mai mult. Rămânem cu ecoul ziselor lui Pablo Ronişoreanu, poetul:„Când alergi după o femeie necunoscută, e ca şi cum ai alerga după o nălucă.” Şi cu senzaţia că gruparea de povestiri din numărul pe aprilie al SUSPANS.ro pare să aibă, măcar în parte, o anume înlănţuire tematică…

Cu „Omul de dincolo”, Mihai Hafia Traista ne poartă într-o călătorie fantastică prin ţinuturile atemporale ale veşniciei, propunându-ne o compoziţie articulată în registrul paranormal fantasy. Izul ei de stranie poveste rurală cu stafii, în care autorităţile comuniste se confruntă cu oameni înviaţi din morţi şi distorsiuni cronospaţiale, mi-a amintit de copilăria mea, fiindcă ascultam adesea astfel de istorii, povestite de oameni din generaţia bunicului. Buneii de azi nu mai sunt aşa decât prin sătuce uitate, unde basmele mai coboară printre oameni, ca în vremile vechi, când feţii-frumoşi se alegeau dintre vonicii cei cu suflet curat. N-avem a zice nimica de forma în care autorul îşi turnă povestea. Negreşit, îl vom mai aştepta pe domnul Mihai Hafia Traista, şi nu doar fiindcă am călcat ţinutul miraculos al obârşiei sale în şapte dintre vacanţele de vară mai recente, desluşind istoriile locurilor ca pe nişte semne lăsate pe pământ de oameni înrudiţi cu îngerii şi zeii, ci mai ales fiindcă domnia-sa scrie. Chiar scrie.

Vasile Boiciuc Rogneanu - o privighetoare a cântecului de pe Valea Ronişoarei

Mihai Hafia TRAISTA

VASILE BOICIUC ROGNEANU – PRIVIGHETOAREA CÂNTECULUI DE PE VALEA RONIŞOAREI

«Aici este liniştea naşterii mele,

aici este soarele plopilor mei,

aici începe urcuşul

drumului meu către stele!»

Mihai NEBELEAC

            Fie că îl auzi cântând în limba română «Cât îi satu’ meu de mare» sau «Mândră floare de bujor», fie în limba ucraineană «Ой, мамо, каже ,мамо...»[1] sau «Ковала зазулечка»[2], fie că îl auzi colindând «O ce veste minunată» sau «Дивная новина»[3], fie că îl auzi cântând romanţa «Pe lângă plopii fără soţ» sau o doină maramureşană, despre Vasile Boiciuc Rogneanu poţi spune un singur lucru – este un talent lăsat de Dumnezeu pe plaiurile ronişorene, pentru alinarea tristeţilor noastre.

Nici nu se putea să fie altfel, deoarece despre oameni ca Vasea Ronişoreanu, cum îl numesc eu, se spune că dacă se naşte unul la o sută de ani este o binecuvântare pentru acel loc. Vasea, înainte de a fi un mare artist, este un mare om. Un mare creştin care este în stare oricând să dea cămaşa de pe el celui ce i-o cere, să meargă două mile cu cel ce-i cere să-l însoţească una şi să întoarcă şi obrazul stâng celui care l-a lovit peste cel drept ca apoi imediat să-l ierte şi să spună asemenea Mântuitorului: «Iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac!..»

            Nu se putea ca un asemenea om, cum este Vasea Ronişoreanu să nu fie înzestrat cu un har divin, unul din cel mai frumoase haruri cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe om – cântecul. Mai ales când te naşti din aleanul cântecului de oier şi doina tăietorului de pădure, între vârfurile brazilor  ce par capete de cruci pe seninul cerului, în locul unde timpul şerpuieşte întru-una, doar în dulci suspine de primăvară, apropiindu-se cu sete de izvorul cu apă rece, unde florile de măr zboară printre cârduri de cocori. 

            «Eu cânt de când m-am născut, aşa cred, mama îmi spunea că la trei ani îmi cântam singur cântece de leagăn ca să adorm», mi-a spus Vasea într-un interviu pe care i l-am luat, cu câţiva ani în urmă pentru revista ucraineană «Vilne slovo».

Deşi, având o copilărie nefericită – un tată vitreg  aspru şi o mamă nevăzătoare, Vasea a avut curajul să privească vâlvoarea basmelor sale din vis în care cântecul, dragostea de viaţă şi iubirea de tot ce-i frumos se scălda în soare şi în şoaptele albilor mesteceni. Deşi niciodată nu a simţit mâna tatălui pe creştet, deseori nu avea voie nici să stea la masă cu tatăl său vitreg, el a purtat întreaga-i copilărie în inimă snopul de miresme al salcâmilor mustind de floare, prefăcându-se în prinţul pârâului Ronişoara, a imaşului pe care păşteau mieii nevinovaţi de albi şi ale livezilor de meri prin care privighetorile se-ntreceau în triluri măiestre.

            Vasile Boiciuc s-a născut la data de 25 iulie 1955, în frumoasa comună Rona de Sus, judeţul Maramureş. În acest loc binecuvântat de Dumnezeu,  în care s-a născut Volf Tamburu – scriitor evreu, Ivan Fetico – primul prozator de expresie ucraineană din România (1938 – 1980), Mihai Nebeleac – primul  romancier ucrainean din România (1949 – 2003), Paul Romaniuc şi Mihai Hafia Traista – membrii Uniunii Scriitorilor din România şi Ucraina, scriitoarele pentru copii Marta Bota şi Maria Oprişan, mari oameni de cultură precum Ivan Semeniuc, Mihai Cramar, Vasile Cureleac, Odarca Bout, Andraşciuc Gheorghe şi mulţi alţii. Aici trăieşte unul dintre cei mai mari artişti plastici contemporani Aurel Dan.

            «M-am născut în satul în care oamenii cântau, de la naştere şi până la moarte, – din leagăn până la sicriu – cosind iarba sau prăşind porumbul, secerând hrişca sau strângând fânul, culegând poamele sau depănuşind porumbul, – cântau tot timpul. Mama mă lua cu ea mereu, astfel am învăţat o mulţime de cântece pe care, din păcate, astăzi nu le mai cântă nimeni. Îmi aduc aminte şi de serile lungi de iarnă, în care ne duceam împreună cu mama la şezători, unde de asemenea se cânta foarte mult...», mi-a spus Vasile Boiciuc într-un alt interviu, pe care i l-am luat în anul 2005 cu ocazia jubileului său şi aniversării a 25 de activitate artistică, an în care se pregătea să organizeze în Rona de Sus un festival internaţional de cântec popular. L-a şi organizat, iar în anul următor i-a fost confiscat acest festival de către nişte «personulităţi» ale căror nume nu merită să fie pomenite aici.

            Clasele primare, Vasile Boiciuc le face la şcoala din cătunul Jidicia, unde învăţau simultan elevii claselor I-IV, «eram vreo şapte-opt cu toţii», îşi aminteşte Vasile, iar de ciclul gimnazial de la Şcoala Generală, vorbeşte cu mare bucurie: «diriginta noastră, doamna Irina Craila se ocupa foarte mult de noi. Organiza diferite activităţi artistice, brigăzi, scenete, piese de teatru, dansuri şi multe concursuri la care clasa noastră  lua aproape întotdeauna primul loc. Într-adevăr, şi noi ne străduiam din răsputeri. Pot spune cu mândrie că am fost coleg cu doamna Irina Petreţchi- Covaci, redactor la «Vilne slovo».

În acea vreme cântam la mandolină în orchestra de mandoline condusă de binecunoscuţii Mihai Mitriniuc şi Vasile Mihnea».

            Când l-am întrebat pe Vasea dacă nu i-a fost greu, fiind vorbitor de limba ucraineană, să cânte în limba română fără acel accent specific ucrainenilor din Maramureş... fără a sta prea mult pe gânduri mi-a răspuns:

            «Nu mi-a fost greu, nici nu mi-am dat seama cum am început să cânt cântece populare româneşti, fără ca cineva să-şi dea seama că sunt de naţionalitate ucraineană. După terminarea gimnaziului am învăţat în Negreşti-Oaş şi Baia Mare, în tot acest timp cântam, atât în limba ucraineană, cât şi în cea română la diferite evenimente şi spectacole, mai mărunte. Astfel, încetul cu încetul am fost invitat să cânt la nunţi, la început în satele ucrainene, pe urmă şi în cele româneşti. Pe scenele mari, la spectacole adevărate, am început să cânt din anul 1981, când Virgil Michiduţă m-a invitat să cânt în ansamblul «Ţapinarii», pe care îl conducea atunci. Tot atunci m-am înscris la Şcoala Populară de Artă din Sighetu Marmaţiei pe care am absolvit-o în 1984».

            La întrebarea mea, când şi-a dat seama că este artist, Vasile răspunde cu modestie:

            «Artiştii adevăraţi, sunt artiştii mari, artiştii emeriţi, eu mă simt şi mă comport ca oricare om de rând. Doar că am înţeles că am talent când în anul 1984 am primit premiul special al juriului compus din Nicolae Sabău, Valeria Peter Predescu, Ana Hossu, Dumitru Buzoianu şi alte mari voci ale cântecului popoular românesc. După acest eveniment am început să fiu invitat la diferite festivaluri, la «Cântarea României» şi la diferite turnee organizate de mari artişti cum ar fi Titiana Mihali, Sava Negrean Brudaşcu, Nicolae Furdui Iancu, Ana Munteanu, Nicolae Mureşanu şi alţii».

            În anul 1984 Vasile Boiciuc se mută în Baia Mare, unde cântă în ansamblul «Plaiurile Maramureşului», de multe ori este invitat să cânte, individual, ca reprezentant al Maramureşului şi să participe la diferite concursuri cum ar fi «Maria Lătăreţu» sau «Maria Tănase» dar şi la multe altele organizate atât în capitală cât şi în alte mari oraşe: Piteşti, Deva, Alexandria, Simeria, Cluj, Iaşi, Constanţa, Craiova, la care a obţinut peste patruzeci de premii şi diplome şi aproape la toate locul întâi.

            Despre perioada de după Revoluţia din 1998 Vasile Boiciuc spune: «începând din 1999, am cântat individual, acompaniat de «Orchestra maramureşană», de asemenea am înregistrat multe cântece la studiourile radio, din Cluj, Iaşi, Craiova dar şi împreună cu orchestra radio din Bucureşti, condusă de Paraschiv Oprea am înregistrat şapte cântece. Am început să fiu invitat la diferite posturi de radio şi televiziune, pentru dialoguri pe teme folclorice. În 1992 am colaborat cu ansamblul «Doina Gorjului» împreună cu care am participat la un turneu în Ucraina şi Republica Moldova. De asemenea am organizat multe spectacole umanitare, la care se strângeau fonduri pentru oameni săraci, pentru nevăzători şi orfelinate. În anul 2000 am înregistrat o casetă audio de colinde ucrainene şi am participat la organizarea unui ansamblu care se numeşte la fel ca şi rubrica pe care o conduc în publicaţia «Graiul Maramureşului»: «Flori de cântec românesc» în care activează aproape toţi cântăreţii din Transilvania de Nord. Ansamblul a reuşit deja să înregistreze un CD de colinde şi unul de muzică populară (din interviul realizat în 2005 n. a.)».

            La diferite emisiuni şi spectacole televizate Vasea apare îmbrăcat într-un vechi costum popular din Rona de Sus despre care vorbeşte cu mare mândrie: «sumanul cu ciucuri, care nu se mai poartă din păcate, îl am de la văduva lui Mihai Popadiuc, mi l-a dăruit după moartea acestuia, s-a cununat în el, dar ce este mai interesant este că acest suman a fost confecţionat de către mama mea. Cămaşa este la fel de veche, din cânepă bilită, căciula împodobită cu colier tradiţional din mărgeluţe, pe care o mai poartă doar păstorii din «Viflaemul de crăciun», manşete înflorate, chimir de cioban, cioareci şi obiele de lână, – acesta este costumul meu de scenă. Odată, nu mai ţin minte în ce an, era pe timpul lui Ceauşescu, la Drobeta Turnu Severin, organizatorii nu mi-au dat voie să urc pe scenă cu acest suman, nerecunoscându-l ca fiind din zoana Maramureşului propunându-mi să îmbrac un alt suman. Bineînţeles eu nici nu am vrut să aud de aşa ceva şi atunci a intervenit doamna Maria Murărescu şi mi s-a permis să cânt în costumul meu. Altădată, în 1992, în Sala Academiei Române nu mi s-a permis să urc pe scenă din cauza numelui meu slav – Boiciuc. De această dată mi-a luat apărarea folcloristul Pamfil Bilţiu.

            Deşi suntem amândoi din aceeaşi localitate, şi rude prin alianţă, pe Vasea Boiciuc l-am cunoscut abia în anul 1999 cu ocazia dezvelirii, în parcul Cişmigiu din Bucureşti, a monumentului poetului naţional ucrainean Taras Hrihorovici Şevcenko. De atunci am rămas prieteni, pot spune chiar – prieteni buni, deoarece  pe Vasea îl interesau nu numai cântecul ci şi literatura, arta plastică, folclorul... El însuşi semnează zeci de articole în publicaţiile Uniunii Ucrainenilor din România, dar şi în presa locală maramureşeană.

            De multe ori Vasea Boiciuc este neînţeles şi neapreciat la adevărata sa valoare, cum se întâmplă cu toţi artiştii, poeţii şi scriitorii, mai ales de oamenii locului în care ne-am născut. Dar asta este soarta tuturor marilor artişti...şi Vasea Boiciuc este un mare artist!

           

IMAGINI DE LA PRIMA EDIȚIE 26-28 AUGUST 2006

A  FESTIVALULUI-CONCURS DE INTERPRETARE FOLCLORICĂ «RONIȘOARĂ, APĂ LINĂ» FONDAT DE VASILE BOICIUC ROGNEANU

Fondatorul festivalului V. B. Rogneanu

Juriul 

Concurenți din Rona de Sus

Directorul școlii Ardelean Ioan - unul din organizatorii festivalului

---

[1] Vai mamă şi iar mamă (ucr).

[2] Cântă cucul (ucr).

[3] O ce veste minunată (ucr).

Alexandr Soljenițîn: «O zi din viața lui Ivan Denisovici»

Mihai Hafia TRAISTA

IVAN DENISOVICI ȘUHOV – SIMBOLUL SISTEMULUI TOTALITAR

Între 1929 și 1953, aproape patruzeci de milioane de oameni din Uniunea Sovietică au dispărut. Abia după publicarea povestirii «O zi din viața lui Ivan Denisovici» întreaga lume a aflat ceea ce recensămintele oficiale evitaseră să informeze: toți acești oameni muriseră în lagărele staliniste.

Citind povestirea «O zi din viața lui Ivan Denisovici» a lui Alexandr Soljenițîn Anna Ahmatova a spus că este obligatoriu să o citească fiecare cetățean din cei două sute de milioane de cetățeni ai Uniunii Sovietice.

«O zi din viața lui Ivan Denisovici» nu este doar o povestire despre viața din lagărele staliniste ci mai dergrabă este o povestire despre omul căruia îi fusese dat să trăiască în sistemul totalitar. Soldatul țăran Ivan Denisovici Șuhov a devenit simbolul epocii sale, condamnat pe nedrept, despărțit de familie, privat de toate drepturile, fără nici o speranță în viitor, exploatat și bătut, înfometat – trăind de azi pe mâine cu câteva grame de pâine pe zi, lucrând din greu sub «soarele lupesc» – în gerul siberian, el rezistă nu este înfrânt. Ivan Denisovici Șuhov mai este simbolul epocii sale și prin faptul că  această primă operă publicată i-a adus lui Soljenițîn o faimă internațională și binemeritatul Premiu Nobel pentru literatură, în 1970.

Ca să poată reda viața din lagărele staliniste, Soljenițîn ne-a demonstrat că este suficientă descrierea în cele mai mici amănunte a unei singure zile, o zi ca oricare alta din viața unui simplu deținut. Povestirea începe astfel:

«La cinci dimineața, ca de obicei, la baraca în care se află comandamentul s-a dat semnalul deșteptării cu lovituri de ciocan într-o șină de fier» și se termină în aceeași notă: «A trecut o zi fără necazuri, aproape fericită. Asemenea zile în termenul lui de condamnare, de la cap la coadă, erau trei mii șase sute cinzeci și trei. Trei zile mai mult din cauza anilor bisecți».

Între aceste fraze, ca între două coperți, se consuma drama zilnică a milioane de deținuți condamnați pe nedrept de sistemul totalitar, și din mii de asemenea zile «аproape fericite» se compunea  termenul de detenție a fiecăruia dintre ei. În această scurtă perioadă, numai de câteva ore, în fața cititorului se desfășoară întreaga panoramă a vieții din lagăr. Programul infernal al deținuților, lipsa hranei, a îmbrăcăminții și a igienei, munca la -40 de grade, pedepsele colective pentru imposibilitatea fizică a unui deținut de a mai munci, cruzimea omului față de om, dezumanizarea, opresiunea unui sistem criminal care admitea un singur drept, cel de a te supune orbește regulilor sale.
Povestirea este ca o «enciclopedie» a vieții deținutului, pe care dacă condamnatul o cunoaște și o respectă atunci rezistă chiar dacă această rezistență are un preț: «Cel care nu se tâmpeşte în lagăr, care nu-şi abrutizează sensibilitatea, piere. Şi eu am fost tâmp, stupid, mintea îmi mergea greu. Tocmai asta m-a salvat. Dacă eu, intelectual fiind, m-aş fi clătinat în sinea mea, dacă aş fi dat frâu nervilor, dacă aş fi exagerat tot ce mi se întâmpla, cu siguranţă aş fi sucombat», vorbește autorul despre experiența sa concentraționară.

Cu acest preț,  la sfârșitul fiecărei zile condamnatul poate adormi «pe deplin mulțumit», asemenea lui Ivan Denisovici Șuhov căruia i-au rămas întipărite în minte vorbele primului său șef de echipă, Kuziomin – un bătrân lup de lagăr: «Aici, băieți, taigaua este lege. Dar și pe aici trăiesc oamenii. Vă spun eu cine moare în lagăr! Ăl de linge blidele, ăl de-și pune nădejdea în infirmiere și ăl care bate la ușa «cumătrului». În privința cumătrului nu prea avea dreptate, căci ăla ce-și toarnă tovarășii trăiește bine, numai că traiul lui este plătit cu sângele altora», asta o știa bine Ivan Denisovici, care de când se știe nici măcar nu a mituit pe cineva ca să obțină ceva – «uite-l  aproape pleșuv și știrb – nici măcar odată n-a dat nimic cuiva și n-a luat nimic de la nimeni și nici în lagăr nu s-a abătut de la legea asta a lui.» Deși se afla în lagăr de opt ani, și toată lumea îl invidia că i se împlinește sorocul, peste doi ani ar trebui să iasă, numai că el nu prea era sigur de asta și avea și de ce să se îndoiască deoarece mulți care au fost condamnați la trei ani, au făcut cinci «Legea – o întorci cum vrei. Împlinești zece și te poți trezi că-ți mai dau alți zece. Sau că te deportează».

Opt ani a trăit cu nasul în pământ fără să se întrebe cum a nimerit în lagăr și cum o să iasă de acolo. A fost arestat pentru trădare de patrie. A declarat că s-a lăsat prins de nemți ca să-și poată trăda țara iar pe urmă s-a întors ca spion cu o misiune, dar ce fel de misiune asta nu putea născoci nici el, nici anchetatorul.

Șuhov a făcut o socoteală simplă, dacă semnează nu o să-l omoare și cel puțin scapă cu viață o vreme. Realitatea, bineînțeles era alta: în februarie 1942, armata lor a fost încercuită, fără alimente și muniție, erau o pradă ușoară pentru nemți. Însă Șuhov împreună cu alți patru, dintre care trei au murit pe drum, au reușit să evadeze.

A primit zece ani din care ispășise opt. Opt ani în care zi de zi încerca aceleași mărunte strategii care îl ajutaseră să supraviețuiască: încercarea de a se interna la infirmerie, ascunderea unui briceag care la nevoie poate fi o bucată de pâine în plus, ascunderea lingurii și tot felul de târguieli cu alți condamnați, care primeau de acasă pachete, pentru o țigară sau hrană, deoarece știind ce înseamnă pentru cei de-acasă pachetele trimise lui, scrisese neveste-si să nu îi mai trimită: «N-are rost, nu mă aleg cu mai nimic din ele, nu mai trimite, nu mai rupe de la gura copiilor.»  

În povestire găsim o varietate de tipuri de comportament social și de caractere umane, deși «La exterior, dacă te uiți la o echipă, toți sunt la fel – scurte negre, cu numere toate asemenea; dacă-i s-o cercetezi însă cu deamănuntul, oamenii sunt cât se poate de deosebiți, aflați pe diferite niveluri. Pe Buinovski, de pildă, nu-l poți pune să-ți păzească strachina (Fetiucov o face, n.a.) și nici chiar Șuhov nu acceptă orice corvoadă...». Buinovski, fost căpitan de rangul doi era obișnuit să comande, așa că vorbea cu oamenii de parcă le comanda, ba mai mult de atât, are curajul să răcnească la locotenentul Volkovoi. Iar Fetiucov cu toate că înainte era un mare ștab, se plimba cu mașina, în lagăr a devenit «ăl de linge blide», îi judeca pe toți după el, oamenii îl porecliseră «șacalul».   

Cezar, în al cărui vene curge un sânge foarte amestecat: și de grec, și de evreu, și de țigan, un intelectual din capitală, fost operator de film, e înstărit primește câte două pachete pe lună, i-a ciubucit pe toți pe care trebuie și acum s-a aranjat lucrează la cancelarie ca ajutor de normator.

Aleoșka baptistul care se uită la soare și se bucură, «cu un surâs înflorit pe buze. Сu obrajii supți, hrănit cu merindele lagărului, fără să mai agonisească nimic în plus – de ce s-o mai bucura oare? Duminicile stă și șușotește cu ceilalți baptiști. Ăștia parcă nici nu se sinchisesc că stau în lagăr.» Aleoșka știe că din toate lucrurile pământești și trecătoare, Dumnezeu ne-a învațat să ne rugăm numai pentru pâinea cea de toate zilele : «pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi...»

Sanka Klevșin, un tip potolit, un amărât cam fudul de-o ureche care îi învață pe toți că dacă nu îți ții gura, te-ai dus pe copcă – rabdă și taci! «Dacă umbli cu țâvna-n nas, te arzi.»

Kildigs letonul care nu-i decât de doi ani în lagăr, dar a învățat că dacă are nevoie de ceva, nu trebuie să ceară voie nimănui ci să-și ia singur, era glumeț de felul lui, la fiecare două-trei cuvinte trântea câte o glumă și toată echipa îl iubea pentru asta. Omul se hrănea normal, primea două pachete pe lună, avea bujori în obraji, de parcă nici nu era prizonier.

Șeful de echipă Andrei Prokofievici Tiurin – un zdrahon  de bărbat cu umerii lați și cu fața lătăreață, veșnic încruntat, dar bun la suflet, nu își înjura niciodată oamenii, se îngrijea de hrana lor – să capete rații bune. Cu pieptul său de oțel ținea piept tuturor superiorilor săi. «În schimb, era destul să miște din sprânceană sau să arate cu degetul – trebuia să alergi, să-i împlinești dorința. Pe oricine din lagăr poți să-l tragi pe sfoară, da’ Doamne ferește pe Andrei Prokofievici. Și astfel poți să trăiești!»

Despre Panteleev oamenii șușotesc: «...scârba, iar a rămas în zonă. Nu-i bolnav deloc, l-a oprit Oper-ul (șeful securității din lagăr). Iar îl toarnă pe careva», cât despre locotenentul Volkovoi (de la volk – lup îl limba rusă), șeful cu disciplina, de care se temeau nu numai deținuții dar și gardienii ba chiar însuși comandantul lagărului se temea de el: «Uite că Dumnezeu îl însemnă pe ticălos – i-a dat un nume potrivit! – că Volcovoi ăsta se uită întotdeauna la tine chiar ca un lup. Tuciuriu, deșirat, încruntat! Și grozv de iute ...»

O zi în lagăr este ca un ritual sacru, interpretat de toți cei de acolo, căci și cei ce în aparență ar fi favorizați, paznici, șefi de echipă, reprezentanți ai administrației, până la urmă sunt victimele sistemului. Deținuții nu prea se mai gândesc la lumea de afară pentru că ea nu mai există decât ca o palidă aducere aminte a ceea ce a fost cândva demult, iar când vor  ieşi, dacă se va întâmpla acest lucru, vor duce o viaţă asemănătoare cu cea din lagăr, cu atât mai mult cu cât şi oamenii din afara lagărului duc o viaţă asemănătoare cu cea a lor. Omul aflat în lumea de afară cu siguranţă s-a regăsit în Ivan Denisovici, deoarece în acea epocă întreaga Uniunea Sovietică arăta ca un lagăr stalinist și pentru mulți o zi reuşită era când găseau ceva în plus de cumpărat de la alimentară, nu au fost sancționați la locul de muncă, au reuşit prin aceleași metode ca cei din lagăr să obțină ceva și cel mai important lucru, nu au fost arestați fără motiv.

De aceea eroul lui Soljenițîn Ivan Denisovici Șuhov despre care violonistul american Yehudi Menuhin, elev al lui George Enescu, afirma că «a trezit cele mai mari speranţe concepute vreodată de omenire şi a distrus toate iluziile şi idealurile» este un simbol al  sistemului totalitar.