TABLOURI PE MOTIVE HUŢULE

          (Traducere din limba ucraineană de Pablo Romaniuc)

Recent am avut plăcerea de a citi două din poeziile tânărului poet ucrainean din România, Myhailo Traista: „Simfonia morţii” şi „Huţulca Maricika”,  incluse în culegerea de poezii „Simfonia ierbii de mătase” (Bucureşti, Mustang, 2001).

Inspirate din izvoare literare şi folclorice specific ucrainene, poeziile pot fi uşor percepute de către cititorul ucrainean, dar nu numai...

Misterios înfăţişate, tablourile pitorescului ţinut huţul se exprimă literalmente prin portrete enigmatice ale demonologiei populare, dar totodată farmecă şi prin mirifice peisaje montane, atât de apropiate şi cititorului român, care, împreună cu vecinul său ucrainean, respiră, pe lângă aerul curat de munte şi frumuseţea însufleţitoare a naturii, închipuirile mitice despre lume, moştenite din moşi-strămoşi.

După cum observăm din cuprinsul poeziei, autorul creează tabloul original al pieirii a tot ce e viu pe pământ, propunând propria concepţie şi viziune asupra „sfârşitului lumii”. Totul a murit, totul a dispărut într-un incomprehensibil abis. Stăpâni peste lume au rămas frigul, pustiul şi ecoul glasului Mariei chemându-l pe Ivan. Portretele celor doi ne întorc în lumea artistică a „Umbrelor strămoşilor uitaţi” a lui Mihaylo Koţiubensckyi, formând impresia unei călătorii prin codrii de stejari ce veghează în tăcere colinele munţilor.

Urmându-l pe autor prin lumea artistică a poeziei sale, cititorul se umple dintr-o dată de melancolie şi de neliniştea tulburătoare a pierderii purităţii primordiale din sufletul omenesc. Tocmai în aceasta constă drama, ba mai mult, chiar tragedia tânărului contemporan, codificat şi programat parcă să corespundă societăţii în care trăieşte.

Aici trebuie să recunoaştem măiestria cu care autorul îşi intitulează opera: „Simfonia morţii” (sublinierea îmi aparţine, O. K), ceea ce susţine şi enciclopedia muzicii, şi anume că simfonia se poate asemui tragediei, dramei...”*

Tematica ucraineană şi izvorul naţional din care autorul creează subiectele sunt strâns legate între ele corespunzând poeticii operei, iar scopul nostru este analiza ei literară.

Separat de aceasta, un rol important are ritmomelodica textului,  în care, la un nivel preverbal, se regăseşte întruparea stării sufleteşti a autorului, precum şi percepţia lui asupra situaţiei descrise. „Simfonia morţii”, compusă din 3 catrene, scrise în amfibrah (trei silabe), această construcţie trisilabică lentă, redă trăirile adânci, grijile şi neliniştea poetului. 

Schiţa ritmică generală stabileşte caracterul rimei. Alternanţa rimelor de gen masculin-feminin, cel mai des folosită în limba ucraineană, formează rime încrucişate: a b a b.

Rimele morfologice (verb şi substantiv), destul de neobişnuite, câteodată foarte asemănătoare, bogate, ies în evidenţă prin convergenţa consoanelor.

Însă ornamentul textului rămân rimele în care primul cuvânt se repetă în întregime în construcţia silabică a următorului.

În poezia lui Myhailo Traista observăm o legătură directă între text şi finisarea lui fonetică. Înainte de toate, atrage atenţia îmbinarea armonioasă a sunetelor (eufonia) textului, ce atinge relativ  o corelaţie moderată a consoanelor şi vocalelor, iar asonanţa sunetelor ultimului rând (a), (o), (u) reproduce tablouri triste şi mohorâte.

Însă, din punctul meu de vedere, tematica poeziei, entuziasmul ei emoţional şi tonalitatea dominantă se dezvăluie cel mai mult la nivelurile lexico-semantic şi sintactic. În lexic putem separa câteva grupe semantice, care poartă principala temă dar, şi încărcătura emoţională a acestei opere:

1.     „Căzut” – „plâns” – „pierit” – „speriat”.

2.     „Frig” – „trist” – „pustiu”.

3.     „Milă” – „frică” – „moarte”, şi perechea sinonimă „miracol” „farmec”.

Expresivitatea emoţională a textului se datorează unui întreg şir de creaţii, din care separăm epitetele („ultimul păstor”, „pe creste golaşe”, „prin dumbrăvi întunecate” şi metaforele precum „vântul rătăcind” şi altele, dintre care una ne atrage atenţia în mod deosebit şi anume: „piatra plângea”, care conţine simptomele personificării oximoronice, deoarece uneşte două cuvinte care exprimă noţiuni contradictorii, incompatibile din punct de vedere logic.

Ceea ce priveşte planul sintactic, acestuia îi sunt caracteristice toate tipurile de propoziţii. Dar înainte de toate, atenţia cititorului este captată de ornamentul principal al acestei poezii, şi anume de propoziţia exclamativă, compusă din două părţi, începând cu exclamaţia „ой” (vai!), aceasta creând o aşa-numită, anaforă interioară. Dinamica specifică şi ritmicitatea textului creează coincidenţa terminării rândului odată cu propoziţia  şi, de asemenea, un întreg şir de figuri de stil: asindet, elipsă, inversiune, paralelism. Ultimul, separat, îl întâlnim în rândurile ce redau grandioasa ordine a dispariţiei a tot ce e viu: „mesteacănul”, „piatra”, „păstorul”.

Întreaga poezie este construită, practic, pe antiteză. Deoarece în timpul în care a murit ultimul om de pe pământ, autorul, dar totodată şi cititorul, aud de undeva sunetul buciumului, ca o pe o simfonie a morţii, ceea ce crează un tablou alegoric, ba chiar mitologic, desprins parcă din imaginaţia strămoşilor noştri.  De asemenea, în denumirea ei specifică apare metafora originală a autorului, „Simfonia morţii”, în care se vede clar amprenta oximoronului, deoarece simfonia, ca operă muzicală, în cele mai multe cazuri, preamăreşte ceva, ridică pe soclu. Autorul recunoaşte victoria morţii, şi o preamăreşte, ceea ce, din punctul nostru de vedere, nu  poate trimite la ceva luminos, bun, mărinimos.

Poetica specifică „Simfoniei morţii” a lui Myhailo Traista, ne convinge cât de important este aspectul literar într-o creaţie artistică, în special în poezie, pentru o exprimare reuşită a gândurilor şi pentru realizarea efectului corespunzător, pentru perceperea cititorilor.   

Cea de-a doua poezie, „Huţulca Maricika”, se deosebeşte de prima  atât prin cuprins şi prin problematică, dar şi prin tonalitate şi încărcătură emoţională.

„Huţulca Maricika” este un minunat model de atitudine lirică a tânărului poet, care-şi exprimă prin cuvintele eroului liric sentimentele faţă de dragoste pentru fermecătoarea fată, de frumuseţea căreia a rămas vrăjit. Poziţia eroului liric este foarte interesant schiţată de măsura timpului: în momentul de faţă, el se află-n oraş, în mijlocul furnicarului zgomotos, dar priveşte cu nostalgie în urmă, aducându-şi aminte de prima dragoste, ca de cel mai sfânt şi minunat lucru din viaţa lui. Din acest punct de vedere, putem trage, foarte uşor, o linie paralelă între cele două poezii. Amândouă transmit, deşi prin măsuri diferite, tristeţe, amărăciune, melancolie după ceva pierdut pentru totdeauna, după ceva imposibil de atins. În sânul naturii, mai ales a peisajului de munte, sentimentele descrise capătă o notă aparte, de vrajă şi mister, prezentată prin cuvinte-simbol: „floare de colţ” – „şipot de izvor” – „Huţulca Maricika”, care formează paralelismul lexico-sintactic, al celei de-a doua poezii.

Autenticitatea muzicală şi poetică a textului se datorează tropilor, separat epitetelor („clopoţelul de aur”, „ochii de albăstrea”), comparaţiei („ avea cosiţe ca spicul de secară”, „clopoţelul de aur sună ca o voce”) şi metaforelor („cocorii trasează rute”, „şoptea pârâul”, „m-a furat oraşul”, „privirea ei mă îmbată”). Preponderenţa propoziţiilor simple şi impersonale facilitează formarea unui întreg şir de figuri de stil: inversiune, elipsă, parcelaţie, care conferă textului o adevărată armonie dinamică.

Asemenea particularităţi fundamentale ne mărturisesc că autorul  se foloseşte de cele mai poetice resurse ale limbii artistice, creând, în acelaşi timp, propriul său stil artistic, dar convingându-ne şi de nesecatele adâncimi ale comorii de valori poetice din limba ucraineană.

După opinia noastră, în faţa tânărului poet ucrainean din România Mihai Traista se aşterne un viitor strălucit, de maestru al cuvântului scris. Poeziile sale, din culegerea de poezii „Simfonia ierbii de mătase”, pot fi încadrate în planuri diferite ale poeziei postmoderniste, cu o uşoară tendinţă spre tradiţionalism, ceea ce demonstrează că poetul se află în căutarea propriului drum în poezie, dar şi că este, deja, în măsură să creeze tablouri poetice originale de o frumuseţe rar întâlnită.

* Enciclopedia muzicală vol. 5-M; Enciclopedia sovietică, 1981, pag. 22-23.

Oxana Kavun,

critic literar (Ucraina)

(Naş Holos, nr. 67-68, 2001)

Ca un trăsnet din cerul senin

CA UN TRĂSNET DIN  SENIN

(Tradecere din limba ucraineană de Pablo Romaniuc)

Mihaylo Traista a apărut în literatura ucraineană din România ca un trăsnet din cerul senin.

La început nu ştiam mare lucru despre el, deşi ne-am întâlnit de câteva ori, ba chiar am vorbit despre una, despre alta…

Nici atunci când a trimis, pentru prima oară, la redacţia revistei “Naş holos” câteva poezii, n-a scris nici un cuvânt despre sine. Poeziile meritau cu prisosinţă să fie publicate. De atunci creaţiile literare a lui Myhailo Traista sunt nelipsite din paginile publicaţiilor UUR: “Naş Holos”, “Ukraynskyi visnek”, “Novyi vic”, “Curierul ucrainean”, iar eu am devenit pentru Mihaylo Traista naşul de botez în literatură şi un confrate credincios.

Mihaylo Traista nu este doar un poet talentat, ci şi un talentat grafician. Aproape în toate numerele publicaţiilor mai sus amintite apar lucrările sale de grafică, însoţind propriile-i creaţii literare, dar şi creaţiile altor autori.

Culegerea de poezii a lui Mihaylo Traista “Simfonia ierbii de mătase” (Editura Mustang, Bucureşti, 2001) ni-l prezintă pe autor ca pe un liric fin, dar şi ca pe un umorist plin de spirit.  Umorul  sănătos şi-l extrage din nesecatele izvoare al folclorului ucrainean.

Mihaylo Traista e un poet bilingv, deoarece el scrie şi publică atât în ucraineană, cât şi în română. Timpul va arăta cum va rămâne el în amintirea generaţiilor viitoare - ca poet de expresie ucraineană, sau ca poet de expresie română. În oricare dintre cazuri, el va dăinui în amintirea generaţiilor ca un poet adevărat, deoarece este un talent înnăscut, iar pe deasupra îi place să asude pe ogorul literar şi eu sunt sigur că Mihaylo Traista un va îngropa talantul primit, ci-l va înmulţi.

Mihaylo Traista este privighetoarea poznaşă a Maramureşului, iar râsul şi trilul său sunt două emisfere artistice între care migrează cocorii pentru a se reîntoarce la cuiburile natale, timpul şi destinele dialoghează cu drumeţii, istoria notează cu sârguinţă în letopiseţurile sale cele întâmplate, când armele tac, muzele vorbesc, spunându-ne şi că e mai demn să mori în picioare, decât să trăieşti în genunchi.

Pentru mine, Mihaylo Traista va rămâne – Figaro sus, Figaro jos – un poet în Dumnezeiasca grădină a poeziei şi un artist în lumea culorilor şi a pensulei. Aşa mi-l închipui eu întotdeauna - cu condeiul într-o mână şi cu pensula în cealaltă, în timp ce gândurile îi strălucesc, iar cuvintele lui deschid ferestrele spre poezia universală. Mihaylo Traista este, pentru mine, un bărbat neînfricat, un haiduc al Maramureşului, care leagă capetele lumii într-un nod gordian, eliberând din colivii de aur păsări albastre, care duc pe aripi ninse de dor poeme, ca oamenii să se bucure chiar şi când sufletul le e brăzdat de tristeţi.

Ştefan Tcaciuc

(Cuvânt despre confraţi,

Editura Mustang,

Bucureşti, 2000 )  

Un nou ţinut pe harta lumii: Traistaria

UN NOU ŢINUT PE HARTA LUMII: TRAISTARIA

Tocmai cînd începusem să ne facem griji că s-a terminat cu omul «vechi», că humanoidul de tip «new age» cîştigă teren prin «iuţeală de mînă şi nebăgare de seamă», iată că apare în arenă (de fapt, la Editura «RCR Editorial», Bucureşti) unchiul Fedea (eroul capitolului  din volumul de faţă «Pătăraniile unchiului Fedea» a tînărului scriitor Mihai Traista), care strică toate socotelile noilor inginerii. Imun la arsenalul neconvenţional folosit în prezentul război nevăzut, unchiul Fedea, contemporanul nostru, locuitor al satului Verhorivna, judeţul Maramureş, poartă-n sine, activat, secretul rezistenţei (şi al biruinţei) în cadrul speciei umane supuse teribilului experiment.

Ucrainean pravoslavnic, de felul lui, om cu frica lui Dumnezeu, cu Care face prieteşug cînd smerit, cînd îndrăzneţ, el este Omul-păţanie în «n» variante care dau vieţii culoare, haz, stîrnind rîsul din latinescul «Castigat ridendo mores».

«Şugubăţ, hîtru, snovelnic, făcînd, cît e ziulica de mare, şotii, farse, boroboaţe, ghiduşii şi bazaconii» omul nostru-i leac curat pentru melancolii, tristeţi sau răvăşire. Mihai Traista, care l-a creat, abia dacă-l poate prinde din urmă cînd lui Fedea i se pun în mişcare toate rotiţele. În «uvertură», cunoaştem doar un naiv simpluţ; om în toată firea ce se pretează la tot felul de copilării. Mai încolo însă, după ce este atinsă de bagheta magică a prezenţei sale toată Verhorivna plus împrejurimile, iese la suprafaţă atîta suculenţă şi rost uman adînc, atîta frumuseţe şi poezie, că paginile care le cuprind sînt adevărate capodopere ale genului. Şi ele sînt multe, în ciuda abundenţei de regionalisme folosite de autor (şi care încetinesc, pe alocuri, viteza lecturii captivante) probabil pentru a găsi echivalentul cel mai apropiat de cuvîntul sau expresia din limba ucraineană în care a fost scrisă, iniţial ,cartea de faţă.

Impregnată de duh bun, Verhorivna devine, astfel, un tărîm aproape magic, loc al tămăduirii sufletelor de pretutindeni.

« – De unde eşti dumneata, unchiule? – se interesă rabinul.

– Din Verhorivna, domnucule rabin. Din Verhorivna! Sînt unchiul Fedea din Verhorivna! – repeta el, ştiind foarte bine că evreilor le plac verhorivnenii, deoarece aceştia trăiesc în foarte bună înţelegere cu ei» (şi care nu se supără – adăugăm noi – atunci cînd unchiul Fedea îi încurcă, pe rînd, în iţele unei ingenioase păcăleli financiare – mai întîi pe rabinul Maiorovici, apoi pe Duvid, după aceea pe Şuluim, pe Leiba... dimpotrivă, ca instanţă competentă, ei dau verdict admirativ.) 

Dar în acest ţinut maramureşean, unchiul Fedea nu este singurul om proeminent. al doilea ciclu de povestiri ne trimite cu mai mulţi ani în urmă. la caracatiţa kominternistă care abia începuse a-şi struni tentaculele prin cele mai nebănuite locuri, cum ar fi: creierii munţilor, liniştea poienilor, satele cu datinele nestricate etc. etc.

În anii aceia (şi cei după) pe cine cădea năpasta ideologică  rămînea virusat- cei mai mulţi, însă, respingeau otrava cu anticorpii umorului sănătos şi al înrădăcinării adînci în pămîntul cădelniţat de două milenii contra lui Ucugă-l toaca.  Suflul comunist (virulent ateu) ridica doar pleava şi făcea să sune doar chimvalele demagogiei, pentru ilustrarea cărora Mihai Traista realizează cîteva  întămplări memorabile Între ele Tovarăşa Paraska_ o ţărancă atît de dăruită cauzei partidului comunist, că vorbirea, gîndirea, faptele ei de bezbojnică vîndută satanei o scot din rîndul personajelor comice – cum s-ar fi putut defini în context – şi o iyoleayă ca sinistră_ o continuă revărsare malefică peste comunitatea de oameni cumsecsde pe care ea îi pîndeşte zi şi noapte şi îi «toarnă » neîncetat, pînă îi vine şi ei rîndul să o păţească- asta pentru că, întotdeauna, există ac de cojocul virulenţei răului care se crede absolut; acest acuşor stă şi aşteaptă cu răbdare şi cu un surăs înţelept în colţul gurii, iar cînd el se numeşte baba Hafiţa ori unchiul Dănilă, poţi să te pregăteşti de un rîs homeric – de să răsune munţii şi văile de păcăliturile pe care ei, şi alţii ca ei, le trag şmecherilor de politruci şi «politroace», şi-i fac să tacă mîlc. Fireşte că, pentru unele potlogării omeneşti – mult – preaomeneşti, obştea-i mai iartă, dar îi anihilează total în semeţia lor samovolnică.

Scurte episoade epice – crochiuri pastelate sau în agua forte – care urmează «popasului» în coroziva epocă amintită prezintă o serie de situaţii şi portrete care oferă cititorului deplină satisfacţie. Asupra unui singur portret aş vrea să zăbovesc puţin: cel al poetului şi prozatorului Mihailo Nebelea, «maestrul Mişa» cum îl numeşte în carte Mihai Traista (numindu-se pe sine «un umil ucenic al său».) Cine a citit poeziile şi romanele regretatului  Mihailo Nebeleac şi, mai  ales cine l-a cunoscut personal, cred că a rămas, pentru totdeauna, cu sentimentul că, în lumea ucraineană, Dumnezeu a lăsat, din cînd în când, să se-ntrupeze îngerii luminii şi ai bunătăţii absolute pentru a arăta la ce înălţime se poate ridica, pe scara iubirii a tot şi toate, această parte a sufletului slav. Mihai Traista ne prezintă, însă, o altă faţetă a seraficului personaj: aceea a poetului boem şi a omului cu atitudine civică într-un moment în care, folosindu-şi arma cea mai rigidă – poezia –, spulberă din calea sa – în cheie umoristică – «inexpugnabilă» redută, gest pe care, iar, cu aceiaşi satisfacţie, cititorul dar martorii la scenă îl salută parcă într-o furtună de aplauze care vor stărni cu sporită intensitate atunci cînd prozatorul-dramaturg va trece la cel de-al treilea segment al cărţii – piesa de teatru «Ibovnice cu ochii de Maramureş».

Din această piesă am  decelat un anumit simbol conţinut  în prezentarea decorului. Aşadar: cortina se ridică şi spectatorul vede un interior de casă ţărănească din Maramureş cu obiecte care induc, automat, o stare de binecuvântată linişte patriarhală, un decor  ... care  el aşteaptă să se evolueye personaje din acelea, faine şi pe dinăuntru, şi pe dinafară, ca să se potrivească cu icoanele de pe pereţi, cu pîinea  mare, acoperită cu un şervet ţesut de vîrtoase  fiive, mame sau bunicuţe, cu farfuriile pictate şi împodobite cu ştergare înflorate_ un ulcior de lut, cerga de pe pat, lada de zestre etc., lucrul unor «mînuri» inspirate, autorul propunîndu-le şi în împodobirea celeilalte odăi, din actul II.

Dar vraja pătrunderii într-un timp în care toate erau aşezate şi solid intocmite (de la casele din bîrne îmbrăcate, pînă la necătinarea – nici cu gândul! – a trăiniciei familiei.) se risipeşte deîndată ce încep a-şi trăii încurcatele poveşti de viaţă: Ionaşcu ţapinarul, Floarea a lui soaţă. Lupu. Tînăr gospodar cu Iza, băciţa sa, Codru pădurarul şi Baba Dragutina, o descîntătoare.

Comedia, curgând, scînteiază din toate cotloanele, din subpaturi, din întunericul de afară, din iarba tăvălită sub stele, în livadă, din prefăcătoriile nevestelor, încurcăturile bărbaţilor înşelaţi dar care înşeală tot atât de înverşunat ca şi ele – în cruciş şi-n curmeziş – că abia-ţi ţii rîsul ca să te miri de extraordinară matematică din mintea autorului care a făcut o impecabilă ordine şi browniehele ciocniri ale acestor suculenţi trăitori ai vieţii libere ascunsă de ochii lumii.

Revenind la decor, la sugestia lui de trăinicie veşnică; o întrebare se formulează spontan: de cînd a început nebunia asta? de cînd nevestele în cauză , una afişează, alta «profesează»? de cînd bărbaţii lor «fac exact acelaşi lucruri? Şi fie vorba de o «caracatiţă» de tip nou, de o deyagregare care s-a simţit – şi ea! – pînă-n aerul tare al munţilor, la nevestele rumene şi trupeşe, la falnicii lor bărbaţi? Nu. De n-ar fi fost această boală de când lumea şipământul, nici proorocul Moise n-ar fi întocmit decalogul, sus, pe muntele sinai (decalog din care Mihai Traista citează şi prezenţe certe mai multor porunci – aici, cu precădere, pe cea care spune clar să nu rîvneşti la nevasta altuia») El, autorul, le-ar zice mai multe şi Izei, şi lui Ionaşcu, şi Floarei, şi Codrului, şi lui Topor şi la toţi, dar parcă are cu cine vorbi? Şi chiar să fi avut, îl acoperă glasul Babei Dragutina, vrăjitoarea împovărată de ani, pe care parcă o şi vedem cum, mijindu-ţi un ochi, evaluează bănuitor ibovnicele din poveste prinse toate, în flagrant delict: «Voi nevestele din ziua de azi, nu ştiţi cum se ţine un ibovnic să nu afle nici satul, nici bărbatul, Eu când eram ca voi, aveam căte trei, patru ibovnici, dar care nu ştiau unul de altul... darmite să afle cineva» Şi-şi dezvăluie secretul cu lepedeul, care secret? Citind piesa, cititorii (cititoarele) cu siguranţă îl vor adfla după cum vor afla??? şi secretul talentului excepţional al autorului care, cu doar şase personaje, a populat o lume mult mai vastă, imaginînd o scenă pe măsură, de data aceasta (imi imaginez eu) cu un singur element de decor: lepedeul!

Şase personaje care, împreună cu celelalte din povestirile ce preced piesa de teatru fac, şi celor din urmă, ca totul să devină poezie glumă, bucurie şi se resoarbe uşor în vraja unui ţinut pe care l-aş numi TRAISTARIA şi care, iată;  mai aşează o carte în raftul de onoare al literaturii.

Silvia ZabarcenCU

Bucureşti, 1martie 2011

 

Amintiri cu Ioan Covaci

«Auzi mama cânii latră...» 

«Îmi place cum scrii, dar mai ales cum îţi botezi articolele...», chiar aşa a spus: «cum îţi botezi articolele...» Ţin minte de parcă a fost ieri, deşi trecuseră peste zece ani de atunci. Mi-a propus o pagină de umor la revista «Curierul ucrainean», al cărei redactor era. Pagina a «botezat-o» chiar el: «Din desaga lui Mihai Traista» (a apărut timp de patru ani).
Atunci la redacţia «Curierului ucrainean» de pe Calea Victoriei, la un pahar de horincă de Maramureş, cu o bucată de slană afumată în faţă, împreună cu marele grafician Vasile Socoliuc pe care îl cunoşteam mai demult, pot spune că am găsit în persona scriitorului, traducătorului şi gazetarului Ion Covaci un mare îndrumător şi ocrotitor. Poate asta se datora şi faptului că aveam un prieten comun, pe cel mai «barbar» poet din nord, pe dragul de Echim, Echim Vancea.
Pe urmă ne-am întălnit de nenumărate ori, la redacţie, aproape de fiecare dată ieşeam la o bere, mă fotografia cu telefonul mobil, pe urmă îmi trimitea pozele pe e-mail însoţite întotdeauna de câteva rânduri haioase. Îi plăcea foarte mult să fotografieze şi întotdeauna găsea ceva interesant de fotografiat.
De câteva ori m-a invitat la restaurantul de la Uniunea Scriitorilor, unde mă prezenta prietenilor săi ca pe «un prozator care promite...», mi-a dat şi recomandare scrisă pentru Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti. Odată încerca să mă prezinte lui Breban, bineînţeles că Breban nu prea avea chef, ceea ce l-a necăjit un pic. Demulte ori mă ruga să-i cânt un vechi cântec din Maramureş: «Auzi mamă cânii latră/ iară îs străini la poartă./ Auzi mamă câni bat/ iară îs străini în sat», îi plăcea foarte mult acest cântec. Îi plăceau şi textele mele «încărcate (spenea el) atât cât trebuie de moroşenisme», mai ales piesa «Ibovnice cu ochii de Maramureş» care a fost pusă în scenă de regizorul Ioan Nicolae Popaoc, din păcate Ioan Covaci a privit-o de undeva de sus, din veşnicie, unde traduce în limba îngerilor pe marii clasici ai literaturii ruse şi ucrainene.
Odihneşte-te în pace maestre! Şi de cîte ori vei privi spre pământ, io ţi-o cânta «Auzi mamă cânii latră...» 

Renaşterea împuşcată

«De strajă lângă ei

pune-voi cuvântul»
(Taras Şevcenko)


3 noiembrie 1937 a devenit o zi neagră pentru cultura ucraineană. În această zi aparatul represiv sovietic a distrus sute de genii ale poporului ucrainean.
În această zi, renaşterea ucraineană a devenit o renaştere împuşcată când, în lagărul de la Solovki, printre cei mai de seamă reprezentanţi ai intelectualităţii ucrainene au fost executaţi scriitorii Marko Voroniy, Hrihorii Epik, Valerian Polişciuk, Pavlo Filipovici, Mihailo Ialovyi, Mihail Kozoris, Valerian Pidmoghilnyi, Miroslav Ircian Slisarenko şi mulți alţii. Tot în aceeaşi zi şi în acelaşi loc au fost împuşcaţi pedagogul şi dramaturgul Nicolai Kuliş împreună cu marele regizor Lesy Kurbas. Iată cum într-o singură zi, în negrul 3 noiembrie 1937, literatura ucraineană a fost decimată.
Leo Butnaru în antologia sa intitulată «Avangarda poeziei ucrainene» scrie: «Unii dintre cei care aveau să cadă jertfă terorii bolşevice îşi presimţeau sfârşitul. În 1920, cu 17 ani înainte de a fi executat, Maik) Mihailo Iogansen scria poemul «Eu şi peirea…»: «Peste acoperişuri de paie ruginite / Se aplecă semiluna sângerie / spre zori secera ei va cosi / Tânăra otavă veştejită. // Cât mai e soarele-n adâncuri / Ce mai urlă câinii în urbe / Hei larma a miilor şi miilor! / Îmi spun: voi pieri înalt // În văzduhul curat şi albastru. / M-or spânzura peste oraş: / Stelele înzoririi M-or privi în ochii / Cu recile pupile ale morţii».
Peste ani, în 1959, la Paris, exagetul din diaspora ucraineană Yuri Lavrenko propune pentru prima dată sintagma, dramatic sintetizatoare – «Renaşterea împuşcată» (rozstriliane Vidrodjenia) cu ocazia apariţiei unei culegeri de texte poetice şi prozaice ai anilor 1920-1930.


Conform unui martirologiu publicat, de abia în anul 1991, în timpul represiunilor staniliste din anii ’30 au fost împuşcaţi 130 de scriitori; 11 s-au sinucis nemaiputând răbda umilinţele la care au fost supuşi; 119 au fost deportaţi în lagăre; 33 au fost reprimaţi; 188 s-au întors din detenţie cu sănătatea zdruncinată. În total 481 de jertfe.
Politica Kremlinului îi considera pe scriitori ca fiind «inginerii sufletelor» care trebuiau să se dezică de interesele naţionale al propriului său popor, în acelaşi timp suprimă activitatea tuturor organizaţiilor scriitoriceşti pe care le avea Ucraina la acea vreme: «Aspunfut» (panfuturismul), «Neoclasicii», «Plugul» (scriitori rurali), «Gart» (călirea), «Lanka», «MARS», «VAPLITE», «Molodnec» (tineretul), «VUSPP», SPU (Uniunea Scriitorilor din Ucraina), «Şcoala din Praga», «MUR»…
Înfiinţată în anul 1934, de către regimul stalinist, Uniunea Scriitorilor din Ucraina Sovietică publică numai creaţiile autorilor care preamăresc partidul bolşevic şi pe Stalin.
Încă în anul 1933 Pavlo Ticina scrie poezia «Partidul ne conduce». Astfel Maksim Rilskei, Volodimir Sosiura, Mikola Bajan, Andrii Maleşko, Andrii Holovko nu pot fi numiţi «inginerii sufletelor» ci mai degrabă «miliţienii sufletelor», după cum i-a numit în anul 1934 Hrehorii Kosinka, executat şi el în luna decembrie a aceluiaşi an.
Suprimarea intelectualităţii este de fapt o trăsătură comună a tuturor regimurilor totalitare. La fel ca şi regimul hitlerist, regimul stalinist ajungând la putere, căuta să distrugă organizarea democratică. Diferenţa dintre ele consta în aceea că regimul hitlerist îşi manifesta în mod explicit scopurile ca de exemplu exterminarea evreilor sau atitudinea nemiloasă a lui Hitler faţă de persoanele cu handicap, pe care o preia şi regimul stalinist. Nu avem dreptul să uităm tragedia cobzarilor ucraineni, bieţilor cobzari şi cântăreţi din liră orbi care cutreierau satele cântând durerea şi suferinţele victimelor holodomorului din anii 1932-1933. În decembrie 1934, sub pretextul organizarii unei olimpiade republicane au fost adunaţi şi împuşcaţi peste trei sute de cobzari ucraineni. Regimul stalinist îşi ascundea în permanenţă scopurile. Mai mult, bolşevismul şi-a anexat idealurile universale de umanitate, libertate şi dreptate, în timp ce era exact contrariul, fapt care îl făcea cu mult mai periculos decât nazismul. În plus, dacă regimul nazist nu a rezistat decât 12 ani, sfârşind prin a se prăbuşi în războiul pe care l-a declanşat, regimul comunist, prin prezenţa sa în tabăra învingătoare după cel de-al doilea Război Mondial, s-a întărit.
S-a vorbit şi s-a scris foarte mult despre tragedia intelectualităţii ucrainene, mulţi aruncând vina pe «fratele mai mare», pe muscal, pe poporul rus... Nu pot să nu fiu de acord cu Leo Butnaru care scrie: «În anumite părţi ale problemei adevărul ar fi anume acesta, dar nu ştiu dacă el trebuie extins şi generalizat în ce priveşte necruţătoarele decimări staliniste din a doua parte a anilor ’30, când sute de intelectuali, scriitori, cineaşti, pictori, regizori, muzicieni ucraineni au fost ucişi în închisori, în Gulag. Pentru că teroarea stalinistă nu a fost una selectivă, ci de-a dreptul generală, necruţînd pe nimeni, oriunde s-ar afla în imperiul roşu. Să ne amintim: în aceeaşi perioadă, când era lichidată intelectualitatea ucraineană, inclusiv scriitorii, printre care, în primul rând, avangardiştii, acelaşi blestem nimicea creatorii artei, slujitorii spiritualităţii Rusiei.» Desigur mulţi scriitori ai avangardismului rus au căzut jertfă regimului Stalinist – morţi în Gulag sau asasinaţi: N. Burliuc şi N. Gumilov în anul 1921; V. Şileico 1930; I. Deghen în 1923; L. Cernov (avangardist ucrainean) în 1933; K. Vagninov în 1934; M. Cuzmin în 1936; V. Cneazov şi I. Terentev şi N. Olenikov în 1937; A. Arhangelski, I. Afanasev-Soloviov, O. Maldenştam şi K. Bolşakov, în 1938; B. Lişviţ, Gh. Ciulkov, S Tretiakov şi V. Riciotti-Turutovici în 1939; K- Olimpov în 1940; A. Vvedenski în 1941; V. Şereşnevici, I. Gruzinov, S. Nelhiden şi D. Harms; G. Şmerlson şi N. Habias-Komarova în 1943. «A. Tufanov (1942, acesta – lăsat să moară de inaniţie pe pragul unei cantine raionale)… Dar suferinţele lui Pasternac, Ahmatova, umilinţele la care au fost ei supuşi?... Dar sinuciderea Marinei Ţvetaeva, căreia i se refuzase până şi un post de… dereticătoare, ce i-ar fi permis să-şi câştige pâinea cea de toate zilele?...» – Se întreabă Leo Butnaru. Însă numărul jertfelor avangardismului ucrainean este incomparabil mai mare decât cel al avangardismului rus. Practic el a fost distrus în totalitate.

Încă de la începuturile sale, literatura ucraineană a avut o dezvoltare foarte dificilă, din cauză că teritoriile ucrainene se aflau neîntrerupt sub diferite dominaţii străine, în unele perioade fiind interzisă orice tipăritură în limba ucraineană. Cu toate acestea, în ciuda numeroaselor represiuni, Ucraina are un patrimoniu literar foarte bogat creat de către o pleiadă de autori binecunoscuţi.
Literatura ucraineană are o istorie milenară. Originile sale aparţin perioadei organizării Rusiei Kievene, dar chiar şi în perioda preistorică (până în sec. al IX-lea) strămoşii ucrainenilor aveau o creativitate verbală foarte dezvoltată. Un punct de reper faimos este cronica călugărului Nestor «Povestea vremurilor de demult» care este o importantă sursă de informaţii istorice, dar şi o crestomaţie de cântece epice, legende şi tradiţii ale Rusiei Kievene. O altă capodoperă a literaturii antice este «Cuvânt despre oastea lui Igor», această creaţie epico-eroică a absorbit cele mai bune mostre de folclor ale vremii, devenind mândria şi proprietatea comună a întregii lumi slave.
Un interes considerabil provoacă patrimoniul literar din secolele XV-XVIII, care întruchipează sensibil contextul spiritual al epocii în care multilingvismul avea adânci rădăcini istorice. În această perioadă, Ucraina devine o matrice de bază a literaturii neolatine (termen european al ştiinţei literare, care cuprinde diferite genuri literare scrise în limba latină de la epoca renascentismului încoace). Întreg patrimoniul literar latin al popoarelor europene, în ciuda unui număr considerabil de caracteristici comune, are şi caracteristici distincte fiecărei naţionalităţi în parte. Interacţiunea strânsă cu literaturile occidentale, îndeosebi cu cele polono-lituaniene, a oferit scriitorilor ucraineni modalitatea de a crea în propria lor spiritualitate inspirată din tradiţii naţionale.
Un fenomen distinctiv al literaturii evului mediu, îl constituie operele polimice ale lui Ivan Vişenskyi, Meletyi Smotriţkyi, Feofan Prokopovici şi alţii, dar în topul literaturii antice din perioada barocului stau operele poetului şi filozofului Hryhorii Skovoroda. Acest «Socrate ucrainean» colinda prin Ucraina şi prin ţările Europei Centrale pentru a cunoaşte mai îndeaproape oamenii. Ceea ce îl preocupă este problema fericirii, esenţa divină a omului şi descoperirea talentului cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om. Cuvintele filozofului, pe care a cerut să-i fie gravate pe piatra de mormânt, «Lumea a alergat după mine, dar nu m-a prins» sunt încă o dovadă a devotamentului său pentru viaţa spirituală în faţa deşertăciunii şi vanităţii lumeşti.
În ciuda continuei neglijări şi dustrugeri a patrimoniului latin, în Ucraina se mai păstrează încă numeroase lucrări ştiinţifice, teologice şi istoriografice din acea perioadă. Ele pot fi văzute la departamentele manuscriselor şi tipăriturilor vechi ale bibliotecilor din Kiev, Lviv, Cernihiv şi Nijin.
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea Ivan Kotlearevskyi scrie «Eneida» – o travestire burlească a poemului lui Virgiliu. Este momentul care marchează apariţia limbii şi literaturii ucrainene moderne. Această operă (tradusă în limba română de către regretatul Ioan Covaci) a absorbit în ea aproape toate perlele umorului ucrainean. Tonul satiric şi umoristic al lui Ivan Kotlearevskyi este preluat şi de către alţi scritori ucraineni, mai ales aparţinătorii aşa numitului grup din Harkov, din care făceau parte P. Hulac-Artemovskyi şi Evhen Hrebinka. Din acest grup făcea parte şi H. Kvitka-Osnovianenko – fondatorul prozei de ficţiune ucrainene.
Secolul al XIX-lea devine o perioadă de conştientizare naţională, a literaturii ucrainene. În 1840 apare faimoasa culegere de poezii a lui Taras Hrihorovici Şevcenko «Cobzarul». Până în zilele noastre aceasta a rămas cartea de căpătâi a poporului ucrainean, iar Taras Hrihorovici Şevcenko a devenit un simbol naţional. «Cobzarul» a devenit de fapt o declaraţie de independenţă literară şi intelectuală a ucrainenilor. Creativitatea lui Şevcenko a definit pentru câteva decenii o continuă dezvoltare a literaturii ucrainene – (nu doar poeziei ci şi prozei şi dramaturgiei). Poezia lui T. H. Şevcenko a fost un reper important în dezvoltarea limbii ucrainene, el a finalizat procesul de formare a acesteia, pe care l-au început predecesorii săi (Kotlearevskyi, Kvitka-Osnovianenko, poeţii romantici şi alţii). Numele lui Taras Hrihorovici Şevcenko a devenit un simbol al culturii ucrainene în lume, el poate fi pus alături de nume ca William Şhakespeare, Goethe sau Aleksandr Puşkin.
Şevcenko s-a născut, în 1814, într-o familie de iobagi din satul Kirilovka, gubernia Kiev. Destinul l-a dus, odată cu boierul căruia îi aparţinea la Sankt Petersburg, unde viitorul pictor şi poet a fost «răscumpărat», devenind om liber. Viaţa marelui poet romantic ucrainean, membru al Frăţiei Kirilo-Metodiene, bardul eliberării naţionale şi sociale a neamului său, a fost agitată. În urma criticilor virulente la adresa regimului ţarist, cunoaşte exilul (pe ţărmul Marii Aral), este condamnat să fie soldat. Întors după ani lungi acasă, întîi la Nijni Novgorod, apoi la Sankt Petersburg, poetul care a scris imnul ucrainenilor de pretutindeni («Fata vrăjită»), moare în urma unui atac de cord în martie 1861. La doar două săptămâni după moartea lui a fost desfiinţată iobăgia.

Din istoria literaturii ucrainene din România

Marele prozator, poet și publicist ucrainean din România, bucovineanul Stepan Tkaciuc spunea că literatura ucraineană din România «… s-a născut în secolele trecute ale legendarei Bucovine, iar orașele Cernăuți, Suceava și Siret au fost rampele ei de lansare câtre inimile cititorilor ucraineni din toată lumea. («Cuvânt despre cuvântul ucrainean din România», «Antologia poeziei ucrainene din România», Editura «Mustang», București, 2000)

Tkaciuc avea dreptate, dacă ne gândim că în orașul Suceava a trăit și a creat preotul Mykola Ustianovyci, – în orașul Siret – avocatul și scriitorul Silvester Iarycevskyi (a fost și primar al Siretului), iar în orașul Cernăuți – preotul și compozitorul Isydor Vorobkevyci, autorul muzicii și versurilor celebrului cântec «Să-mi cânți, cobzar bătrân, ceva…». Dar oare câți ucraineni, români și italieni mai știu că acest cântec, atât de drag inimilor lor, a fost scris, muzica și versurile, de un ucrainean care vorbea la perfecție limbile ucraineană, română și germană? Acest cântec a devenit atât de popular la ucraineni, români și italieni, încât autorul muzicii și versurilor s-a pierdut printre creatorii anonimi ai folclorului celor două popoare învecinate și prietene din vremurile imemorabile.
«Bucovina a fost – și a rămas! – vatra de baștină a mai multor culturi, implicit a mai multor literaturi.» – continuă în lucrarea sa Stepan Tkaciuc.
În Gura Humorului s-a născut, a trăit o bună bucată de vreme și a creat scriitoarea Olha Kobyleanska, clasic al literaturii ucrainene, care a fost vizitată în orașul său natal de poeata Lesea Ukraynka. Și ea classic al literaturii ucrainene.
Nu trebuie uitat că între scriitorii ucraineni și români din Bucovina au existat
relații foarte strânse de prietenie și colaborare frățească. După cum susțin unele izvoare ucrainene, poetul și compozitorul Isydor Vorobkevyci a fost bun prieten cu Mihail Eminescu pe când acesta era elev la Liceul «Aron Pumnul» din Cernăuți.
Stepan Tkaciuc își amintește că poetul Orest Masykevyci i-a povestit cum o delegație de scriitori din Bucovina în frunte cu Isydor Vorobkevyci a participat la înmormântarea lui Eminescu de la București. Această participare a fost consemnată de presa ucraineană a vremii.
Până la începutul celui de-al doilea război mondial, Cernăuțiul a fost corola de culturi a Bucovinei. După cel de-al doilea război mondial, minoritatea ucraineană, destul de numeroasă, din România a simțit nevoia renașterii literaturii ucrainene din propria-i cenușă și repunerii ei într-o nouă albie. Astfel, câțiva împătimiții ai condeiului și ai verbului matern s-au apucat de această treabă atât de necesară, dar atât de anevoioasă. Și Dumnezeu i-a ajutat…
Prima tribună a noii literature ucrainene din România a fost publicația de limba ucraineană «Novyi vik» («Vilne Slovo», în prezent), înființatî în anul 1949.
În jurul acestei publicații ucrainene și-au unit condeiurile și talentele scriitorii din Bucovina, și începătorii, originari din județele Suceava și Maramureș. În paginile ei, mereu larg deshise pentru cei care băteu la poarta consacrării, au început să-și publice lucrările literare scriitorii Valeriu Kordun, Iuri Rakocea, Denis Onyșciuk, Orest Masykevyci, Evhen Saviuk, Mykola Koțar, Havrylo Klempuș, Maria Balan, Oksana Melnyciuk, Osyp Duda și alții. Aceste nume ilustre au fondat noua literatură ucraineană din România.
Lor li s-au adăugat noi talente, fiecare cu zestrea lui de cuget și simțire, contribuind la dezvoltarea, diversificarea și înflorirea literaturii ucrainene din România, cum sublinia poetul Denys Onișciuc: «După primul val a venit cel de-al doilea, iar restul valurilor l-au urmat…»
Și din câteva valuri, albia noii literature ucrainene din România s-a umplut cu cuvinte materne…
Și astfel, noua literatură ucraineană din România s-a zămislit și și-a legitimat prezența prin venirea în albia ei a mai multor valuri de scriitori.
Primul val a fost valul scriitorilor ucraineni din Bucovina care s-au refugiat în România.
Cel de-al doilea val de scriitori, toți originari din România, a fost format din tinerele talente Ivan Fedko, Stepan Tkaciuc, Iuri Pavliș, Myhailo Voloșciuk, Corneliu Irod, Ivan Nepohoda și alții.
Al treilea val de scriitori s-a compus din poeții Ivan Kovaci, Myhailo
Nebeleak, Pavlo Romaniuk, Ivan Ardelean, Ivan Onujyk, Teofil Reboșapka etc.
Apoi noua literatură ucraineană din România și-a urmat cursul firesc.
Un rol deosebit în încurajarea literaturii ucrainene din România l-au avut foștii redactori ai ziarului «Novyi vik», regretații Vasile Bilivschi și Mihai Bodnea, precum și criticul Eugen Mihaiciuc.
Dar adevărata și impetuoasa dezvoltare a noii literature ucrainene din România a început odată cu înființarea Editurii «Kriterion» și a cenaclului literar ucrainean din București.
«Putem afirma, fără putință de tăgadă, – spune Stepan Tkaciuc, – că scriitorii Gheza Domokos, directorul Editurii «Kriterion», și Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor din România, au fost mentorii spirituali și nași noii literaturi ucrainene din România».
Zaharia Stancu a aprobat înființarea cenaclului literar ucrainean sub patronajul Uniunii Scriitorilor din România, iar Gheza Domokos a început să dea undă verde spre tipografii scrierilor semnate de noua pleiadă de scriitori ucraineni din România.
Și așa, an de an, s-au înmulțit nu numai scriitorii ucraineni din România, ci și operele literare, cu precădere volumele de poezii.
După revoluția din decembrie 1989 în literature ucraineană apar doi tineri scriitori Mykola Korneștian și Mihaylo Traista.
Marele cărturar al literaturii ucrainene contemporane, acad. prof. dr. Leonid Rudnițkyi, rectorul Universității Libere Ucrainene din Mȕnchen (Germania), scriind și vorbind cu diverse prilejuri despre literature diasporei ucrainene, de fiecare dată subliniază cu majuscule: «Literatura ucraineană din România este cel mai interesant fenomen din toate literaturile diasporei ucrainene (S.U.A., Canada, Anglia, Franța, Australia, Germania, Austria, Polonia, Slovacia, Cehia, Slovenia, Serbia, Croația, Bosnia, Benelux etc.), iar volumele de poezie și proză semnate de scriitorii ucraineni din România și-au câștigat dreptul binemeritat de a sta în biblioteci alături de scrierile cele mai reușite, semnate de scriitorii din Ucraina, patria limbii ucrainene. Limba din operele scriitorilor ucraineni din România este cea mai… ucraineană din toată Diaspora, iar fiecare cuvânt este bătut pe toate fețele și muchiile de harul fiecărui scriitor, devenind câte o mică bijuterie în șiragul unei propoziții sau fraze.
Literatura ucraineană din România, deși destul de tânără, prin valorea ei a devenit portdrapelul și exemplul demn de urmat de literaturile Diasporei ucrainene, inclusive, din Canada și S.U.A., care se afirmă de peste două secole…
În România, fiecare scriitor ucrainean și-a ales propriul drum în literatură, nu bătătorește urmele altcuiva și nici nu imită pe cineva, este o voce singular și inconfundabilă, un talent autentic, care și-a sfințit, în bătălia cu vorbele și ideiile, locul cuvenit în universalul literaturii ucrainene.
Altfel spus nici un scriitor ucrainean din România nu se aseamănă cu vreun alt confrate al său de pană. Toți sunt originali în felul lor și aproape toți practică mai multe genuri literare: poezie, proză, eseistică, critică literară, traduceri din literatură ucraineană în română și din literatură română în ucraineană.
Mulți scriitori ucraineni din România sunt laureați ai premiilor Uniunii Scriitorilor din România și ai altor premii de mare prestigiu din Ucraina și Diaspora ucraineană.»
Continuitatea literaturii ucrainene din România este asigurată de trecutul și prezentul ei, de venirea noilor talente, de cele două mari și veșnic proaspete izvoare de inspirație: literaturile ucraineană și română. În plus, înflorirea literaturii ucrainene din România este călăuzită mereu de marile genii tutelare ale popoarelor ucrainean și roman: Taras Șevcenko și Mihai Eminescu…
Literatura ucraineană din România, scrie Stepan Tkaciuc: «…este un altoi al marii literature române pe trunchiul marii literature ucrainene, iar Taras Șevcenko și Mihail Eminescu, Ivan Franko și Vasile Alexandri, Tudor Arghezii și Pavlo Tycina, Volodimyr Sosiura și George Bacovia, Maksym Rylskyi și Lucian Blaga, Ștefan Augustin Doinaș și Ivan Draci, Marin Sorescu și Vasyl Symonenko, Ana Blandiana și Lina Kostenco, Ioan Alexandru și Vasyl Stus, Mircea Dinescu și Ihor Traci, Mircea Cărtărescu și Roman Baboval etc. sunt stelele călăuzitoare în marea aventură lirică pe mările furtunoase ale literaturii și prin golfurile marilor ei speranțe.» 

Întoarcerea tatălui risipitor

«Vai, ce patimi au fost acelea! Vezi tu, numai prin asemenea suferințe se poate... Și totuși a iertat! Pe toți I-a iertat pentru vecie!»

(M.E. Saltâcov Șcedrin «Domnii Goloviov»)

Citind și analizând viața familiei Goloviov din romanul «Domnii Goloviov» de Saltâcov Șcedrin nu poți să nu te gândești că această familie, practic s-a autodistrus.

Autorul a reușit să creeze o familie antiideală, dacă se poate spune astfel. Fiecare membru al familiei este reprezentantul anumitor vicii pe care le reprezintă cu mare succes.

Arina Petrovna, deși femeie fiind, era capul familiei. Aspră și deprinsă să facă totul după capul ei, își administra singură, fără a da socoteală nimănui, întinsa moșie a Golovliovilor. Trăia departe de lume într-o mare zgârcenie, nu făcea prietenie cu vecinii, în schimb era foarte lingușitoare pe lângă autoritățile locale. Avea îndeobște o fire neatârnată și neîngăduită, s-ar putea spune chiar tiranică, dealtfel își putea permite să fie astfel, în bună parte pentru faptul că în toată familia Golovliovilor nu se găsea nimeni care să i se împotrivească.

Arina Petrovna a economisit și a tot adunat avere, a flămânzit făcând totul pentru familie, în numele familiei... Dar în realitate ea nu avea famile. Familia era doar un cuvânt gol «ca arama sunătoare», o firmă în spatele căreia își făcea socotelile. Această mamă, în loc să-și consolideze familia, a destrămat-o, a ruinat-o.

Bărbatul Arinei Petrovna – Vladimir Mihailâci Golovliov era un om ușuratic și cam bețiv (de aceea Arina Petrovna spunea deseori despre dânsa că nu-i nici văduvă și nici femeie cu bărbat...), ducea o viață trândavă și deșartă, mai tot timpul stând închis în cabinetul său și imitând cântecul cocoșilor, graurilor și a altor păsări și animale sau scriind versuri «fără perdea». Pe Arina Petrovna o numea «zgripțuroaică» și «satană», iar ea pe el: «moară stricată» și «balalaică hodorogită».

Doi dintre copiii ei, mezinul Pavel Vladimirici (față de care era mai mult sau mai puțin indiferentă) și fiul cel mijlociu Porfiri Vladimirici (de care parcă mai mult se temea decât îl iubea) aveau slujbe la Petersburg. Pe ceilalți doi: fiul cel mare Stepan Vladimirici (cunoscut în familie sub numele de «Stiopca-tontul» sau «Stiopca-poznașul») împreună cu Anna Vladimirovna erau socotiți de către Arina Petrovna o «pacoste», nu îi putea suferi deoarece semănau cu tatăl lor și nu le era îngăduit să se amestece în treburile gospodăriei, nu-i făcea plăcere nici măcar să pomenească despre ei.

Arina Petrovna de fapt nu iubea pe nici unul dintre copiii săi, câteodată unuia dintre ei, îi acorda atenție formală. Era normal ca și copiii, crescând într-o asemenea atmosferă să nu o iubească pe ea. Toți membrii familiei se urau între ei, iar cuvintele ca «tont», «neghiob», «prost», «nemernic» și altele la fel de «mângâietoare» erau nelipsite din casa lor. De aceea atunci când îi moare fiica, Anna Vladimirovna îi scrie fiului său mezin Profiri Vladimirici: «Soră-ta a trăit ca o destrăbălată și a murit ca o destrăbălată, lăsându-mi în cârcă doi plozi». Cu toate că pe acești «plozi» (două fetițe gemene, Anninka și Liubinka) le băga undeva într-o odaie în curte, dându-le în grija chioarei babe Palașca, Arina Petrovna povestește cunoscuților ce mare e mila Domnului, care i-a luat o fată și i-a dat două în schimb.

La fel se comporta și cu fiul său cel mare Stepan Vladimirici care era exact tipul biblicului fiu risipitor – primindu-și partea după patru, cinci ani se trezește complet ruinat și singura lui cale era – înapoi spre Golovliovo care nu era nici pe departe «sânul» la care să te întorci, ba dimpotrivă tânăra generație (Anninka și Liubinca) nu știau cum să scape de acolo. Întorcându-se acasă Stepan Vladimirici este conștient că nu se va tăia «vițelul cel gras» și că nimeni nu-i va pune un inel scump pe deget, nici o mantie nouă pe spate, nici încălțăminte nouă nu va primi, de aceea repetă într-una «заест», «заест», «заест» (mă va mânca)... Și Arina Petrovna într-adevăr îl «mănâncă» – practic își ucide fiul, pe Stiopca-tontul, singurul care ar fi fost în stare s-o iubească.

De atunci moșia Golovliovo însemna moarte, o moarte care stă la pândă după o nouă jertfă. O moarte care atârna peste capul celor din familia Golovliov asemenea «sabiei lui Damocles». Golovliovo a devenit mormânt pentru cei ce se întorceau acasă și se întorceau doar aceia care nu aveau puterea de a se sinucide. Se întorceau deoarece altă ieșire nu aveau.

Ultima se va întoarce Anninka, după ce a fugit spre libertate împreună cu sora ei Liubinka care se sinucide îndemnând-o și pe ea. Dar Anninka nu are putere de a bea paharul cu otravă și se întoarce să moară la Golovliovo. Moare ultima, dar moartea ei nu se deosebește cu nimic de moartea celorlalți din familia Golovliov. Se spune că familia adunată la căpătâiul muribundului este lumânarea ce alină durerea trecerii dincolo, însă nici unul din familia Golovliov nu au avut parte de această alinare.

Ce este mai dureros în această familie că tradiția urii față de aproape se transmite de la o generație la alta. Profiri Vladimirici (cunoscut în familie sub poreclele: «Iudușca», «lipitoarea» sau «băiețelul cel bun»), nu-și iubește feciorii, pe Petenka și Volodenka, la fel cum nu-l iubesc nici ei pe el. Rămas singurul stăpân peste întreaga moșie Golovliovo (celălalt frate al său Pavel Vladimirici moare răpus de alcool la fel ca și tatăl său Vladimir Mihailâci) el se comportă la fel de tiranic precum răposata deja, Arina Petrovna. Din cauză că nu vrea să-și ajute fiii risipitori aceștia mor: Volodenka se sinucide, iar Petinka moare în drum spre închisorile Siberiei, iar pe cei doi fii nelegitimi îi trimite la orfelinat, neinteresându-se niciodată de soarta lor.

Și totuși acest om – Porfiri Vladimirici, acest Iudușca este cel mai religios dintre toți eroii romanului. Este tipul miilor de oameni, din toate timpurile care își spun «buni creștini». Toate crimele sale (altfel nu poate fi denumită politica sa în relațiile cu membrii familiei) sunt însoțite de molitfe, mătănii, lumânări și candele aprinse, parastase și pomeniri. Amintind după fiecare cuvânt numele Mântuitorului și făcându-și semnul crucii, el își trimite copiii «carne din carnea lui și sânge din sângele lui» spre orfelinate și spre moarte.

De abia în al doisprezecelea ceas, acest om religios își dă seama că nu e creștin, aflându-se cu un picior în groapă realizeză că nu nu fiii săi au fost fiii risipitori ci el, tatăl lor a fost un tată risipitor care a risipit dragostea părintească, dragostea față de aproapele său, a risipit acele sentimente de care ar fi avut atâta nevoie acum.

Abia în ultima clipă conștientizează că întotdeauna, din fragedă copilărie «cele sfinte» au fost pentru el un obiect de meticuloasă cinstire, de o cinstire pur rituală, ca de adevărat păgân. Obișnuia ca în ajunul vinerii mari să invite preotul la el acasă, să asculte citirea evangheliei, să suspine, să ridice mâinile spre cer, să se bată cu fruntea de pământ, să însemne cu cocoloașe de ceară pe lumânare numărul evangheliilor citite, dar de înțeles nu a înțeles niciodată nimic din toate acestea.

Numai atunci când o văzu pe Anninka bolnavă, răpusă de o boală la plămâni, abia atunci când această copilă – ultimul reprezentant al tinerei generații a familiei Goloviov se stingea înnecându-și durerea în vodcă, acest părinte risipitor înțelese că în evanghelie se vorbește despre o judecată sângeroasă «săvârșită de o nedreptate fără seamăn împotriva Adevărului.»

Această descoperire a produs în sufletul lui o deznădejde chinuitoare. Întreg trecutul său alimenta această deznădejde. Nu putea să-și aducă aminte de trecutul său. L-a uitat. Știa doar atât că în el era ceva îngrozitor, dar ce anume?.. Nu putea să-și amintească, dar nici să uite nu putea.

«Pe toți I-a iertat! (...) Și nu numai pe cei care I-au dat să bea atunci fiere și oțet, dar și pe cei care mai târziu, uite azi și mâine, și în vecii vecilor, vor duce la buzele Lui oțet amestecat cu fiere... E groaznic! Ah, ce groaznic!» – își spunea cu glas tare, plimbându-se prin odaie, cu pași mari, frământându-se și suferind de chinuri cumplite fața i se acoperă cu broboane mari de sudoare.

«Trebuie să mă ierți!», spuse nepoatei sale care i se aruncă la piept și-l îmbrățișă cu mare putere «Pentru toți... pentru tine... și pentru cei care nu mai sunt... Ce este? Ce s-a întâmplat? (...) Unde sunt... toți?»

În aceeași seară Porfiri Vladimirici privind îndelung la lumina slabă a candelei chipul Mântuitorului cu cunună de spini, ieși tiptil din casă numai în halat și încălțat în papuci de casă porni prin vânt și vijelie, călcând în băltoace se îndreptă spre casa unde Tatăl său îl aștepta pentru a-i da «odihna veșnică».

Venedi, anti sau sclaveni?...

«Erau altfel pentru că trebuia să fie altfel…»
(Sorin PALIGA)


 Citind cartea «Lingvistica și arheologia slavilor timpurii: o altă vedere de la Dunărea de Jos», publicată la editura Cetatea de scaun de la Târgovişte și semnată de domnii Sorin Paliga (de la Catedra de Limbi slave a Universităţii Bucureşti, nu știam pe atunci că voi avea onoarea, ca domnia sa să-mi fie profesor) și Eugen S. Teodor (cercetător al muzeului de istorie), am rămas foarte plăcut impresionat de faptul că în această excelentă lucrare am găsit o mulțime de răspunsuri la întrebările pe care eu în primul rând ca slav și în al doilea rând ca scriitor și jurnalist aparținând unei etnii slave nu mi le-am pus niciodată. De fapt întrebările le-am găsit gata puse în prefața lucrării, semnată de către prof. dr. Sorin Paliga: «…cine erau slavii? cum trăiau ei? unde s-au format? (…) ce idiomuri au stat la baza «limbii slave comune»? sau nu a existat nicio «limbă slavă comună?...». 
«Istoria slavilor este, pentru oricare intelectual român, obiectul unei atracții speciale…» – sunt de părere autorii lucrării amintite mai sus. Din păcate pe mulți dintre noi (mă refer la ucrainenii din România și nu numai) ne interesează mai mult evenimentele istorice petrecute după formarea Rusiei Kievene sau lucrările unor autori, care reușesc să creeze mare vâlvă cu subiecte precum că Iisus Hristos a fost huțul și că de fapt huțulii de astăzi sunt urmașii galileienilor (huțulii în ucraineană гуцули, transliterat huțulî – sunt un subgrup etnic ucrainean ce trăiește în Bucovina, Maramureș, Transcarpatia și Pocuția) sau cum prezintă Yurii Canigin în cartea sa «Drumul arienilor» că părintele ucrainenilor este însuși Iafet, unul dintre cei trei fii a lui Noe, iar ucrainenii sunt o supernație.
Din lucrarea «Lingvistica și arheologia slavilor timpurii: o altă vedere de la Dunărea de Jos» aflăm că slavii, în definiția curentă, sunt o ramificație est-central-europeană, de tip satem (de la cuvântul avestic satam «o sută»), a marelui grup indo-european, iar limba slavă face parte din grupa balto-slavă, alături de grupele traco-iliră, frigiană, armeană, dardică și indo-europeană a ramurei răsăritene satem, a limbilor indo-europene. Mai exista și o ramură occidentală a limbilor indo-europene denimită centum (de la cuvântul latin centum «o sută»), din această ramură făceau parte grupele: germanică, celtică, italică, greacă, toharică și anatoliană. Grupa baltoslavică era formată din subgrupa baltică din care făceau parte limbile vechea prusiana, lituaniana și letona, și din sub grupa slavă care se împărțea în trei arii: sud-slava cu limbile (slava veche), bulgara, macedoneana, sârbo-croata și slovena; vest slava cu limbile sârbo luzaciană, cehă, slovacă și polonă și din aria est-slavă căreia îi aparțin limbile: ucraineană, rusă și bielorusă.
Cercetătorii Sorin Paliga și Eugen S. Teodor ca și majoritatea cercetătorilor sunt de părere că «vatra de formare», Urheimat-ul în termenul german consacrat, (homeland, pravlast) al indo-europenilor a fost la nord și nord-est de Marea Neagră: «într-un spațiu vast, între Marea Neagră, Munții Caucaz, Marea Caspică și Munții Ural (...) Nici nu poate fi vorba de a trasa frontiere politice pentru acele timpuri, ci numai de a schița, pe baza analizei comparative coroborate cu descoperirile arheologice, un teritoriu unde s-ar fi putut dezvolta cultura primilor bindo-europeni. Sigur, nu este vorba de o vatră limitată de niște coordonate geografice clare, precise, ci de un vast spațiu geografic unde, gradual, a avut loc o tendință unificatoare în jurul unei ideologii de cuceritori războinici în permanentă mișcare».
Trecând peste teoria arheologului lituanian Marija Marija Gimbatus despre Vechea Civilizație Europeană și peste Teoria proto-boreală, mai puțin credibilă în lumea cercetătorilor, a lingvistului rus Nikolaj Dmitrievič Andreev, prezentate de câtre autorii lucrării susamintite, ne vom opri asupra teoriei balto-slave, care susține că slavii alături de baltici au format până la un anume moment al istoriei, o comunitate etno-lingvistică destul de mare și că slavii reflectă continuitatea unor grupuri etnice relativ disparate, fără un anume contur arheologic, reprezentând comunități umane de la nord de arealul daco-get, localizabil undeva la nord de Bucovina de azi. 
Despre slavi, anticii nu știau mai nimic. Tacit menționează, prin anul 98, că «la răsărit de germani se află un grup numit de ei Venedi, adică – au interpretat modernii – precursorii slavilor». La fel și Pliniu cel Bătrân va menționa despre venezi. Mai târziu, în secolul al VI-lea Procopiu din Caesarea îi va consemna cu numele de anți și sclavini iar Iordanes spune că venezii se trag din același trib care poartă trei denumiri: venezi, anți și sclavini.
«Au fost acești venedi totuna cu proto-slavii? (...) Și, dacă da, unde » – Se întreabă autorii lucrării despre lingvistica și arheologia slavilor timpurii. Iată și răspunsul lor: «Slavii sunt un popor vechi, a căror vatră de formare trebuie să fi fost fie în sudul și sud-estul Poloniei istorice (deci incluzând și sud-vestul Ucrainei de azi), fie ceva mai la est, în zona vest-centrală a Ucrainei de azi. Fie, ca un compromis, pe tot acest spațiu vast de la nord și nord-est de Carpați». 
Slavii apar în istorie ceva înainte de anul 550. «Cert este că în migraţia lor spre vest, au ajuns cel mai devreme în secolul al V-lea în zona Cehiei de astăzi, fiind reprezentaţi arheologic de cultura de tip Praga, iar în direcţia sudică ei pătrund, în secolele VII-VIII, până la Marea Adriatică prin triburile slovenilor şi croaţilor. Secolul al VII-lea a fost martorul a două mari valuri migratorii. E vorba de masiva înaintare a slavilor pe continent, de la o bază de plecare pe care Iordanes o situează, după cum am văzut, la mijlocul secolului al VI-lea, între gurile Dunării, Nistru şi Vistula» (Zeno-Karl Pinter, Ioan Marian Ţiplic, Prelegeri de Istorie Medie Universală, 2004).
Tot din această sursă aflăm că în noile locuri unde s-au aşezat slavii, agricultura s-a păstrat aproape pretutindeni ca ramură principală a economiei, dar alături de aceasta s-a menţinut şi creşterea animalelor, mai ales în regiunile muntoase, spre exemplu în Bosnia, Serbia şi nordul Macedoniei. Din punct de vedere al organizării sociale majoritatea triburilor slave se aflau în faza destrămării societăţii gentilice, apărând marile familii patriarhale – zadruge – sau familiile individuale, care mai multe la un loc formau obşti săteşti. La triburile slave care s-au aşezat în Balcani primele formaţiuni statale au apărut spre sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea, prin transformarea, pe de o parte, a funcţiei eligibile de jupan în funcţie ereditară – cneaz –, iar pe de altă parte, prin transformarea teritoriilor ce reveneau jupanului într-un fel de mici feude.
Apariţia slavilor în istoria Europei şi divizarea lor în ramura apuseană, cea meridională şi cea răsăriteană au influenţat covârşitor viaţa localnicilor şi au produs şi mişcări populare. Astfel se exprimă just cronicarul bizantin Procopiu de Cezareea (secolul VI), că „localnicii fugeau spre slavi, ca să scape de supuşenia imperială bizantină”. E deci firesc faptul că se vor stabili legături de prietenie şi convieţuire paşnică între autohtoni şi slavii veniţi, sau între slavii localnici şi refugiaţii veniţi în regiunile lor. Şi astfel limba slavă, care nu era impusă cu sila, va pătrunde uşor şi printre localnicii europeni. Cu această ocazie, slavii au venit şi în contact cu creştinismul, care va avea un rol însemnat în viaţa lor, favorizând răspândirea printre slavi a unei culturi mai înalte, a culturii bizantine. Stabilirea unei religii unice la ei va întări puterea cneazului. De aceea pretinsul cronicar rus Nestor de la Kiev va trage concluzia că Sf. Apostol Andrei a predicat slavilor, care cu ruşii una sunt şi că şi Apostolul Pavel a propovăduit în Iliria, unde mai târziu s-au aşezat moravii, slavi de origine.
Pe la începutul celui de-al șaselea secol după Christos, apar sclavenii «Slavii să fie aceștia?» – se întreabă retoric cercetătorii S. Paliga și E.S. Teodor. Sclavini, Sclaveni, Sclavi veneu de peste Dunăre din Barbaricum, adică erau barbari, vorbeau limbi de neînțeles, nu erau de încredere – «adică străini, barbari, necreștini – sau portretul dușmanului tipic (…) este relativ clar că, dintre cele trei etnonime (venedi, anti, și sclaveni n. a.) folosite cu referire la slavi, unul singur (sclavenus, sclavus) are un etimon cunoscut și acceptat (…) Etnonimul va fi circulat, nu ne putem îndoi, la nivel colocvial, după cum stă mărturie forma românească șchiau, pl. șchei, perpetuarea formei latine colocviale sclavus, sclavi. Forma este astăzi învechită, dar se păstrează în toponimie, cel mai cunoscut fiind Șcheii Brașovului «slavii din zona Brașovului».
Mai departe, cei doi cercetători sunt de părere că primii care au folosit forma sclavus cu referire la nou-veniții dinspre nord erau romanicii răsăriteni, protoromânii. Etimonul pare să fie chiar slav slověninъ, pl. slověne «slav», deformat ca sclavenus, sclavinus, pl. sclaveni, sclavini. «E drept, acel c epentetic (neetimologic) nu este comod, dar – după știința noastră – este singura etimologie acceptabilă/ păstrarea acestei rădăcini, derivătă de la slovo «cuvânt», ar fi un argument suficient pentru a postula ideea că, în secolul al VI-lea, grupurile slave care au intrat în contact cu romanitatea răsăriteană foloseau efectiv acest nume ca epitet tribal: «cuvântătorii», adică «de-ai noștrii, cei cu care ne putem înțelege».