«De strajă lângă ei
pune-voi cuvântul»
(Taras Şevcenko)
3 noiembrie 1937 a devenit o zi neagră pentru cultura ucraineană. În această zi aparatul represiv sovietic a distrus sute de genii ale poporului ucrainean.
În această zi, renaşterea ucraineană a devenit o renaştere împuşcată când, în lagărul de la Solovki, printre cei mai de seamă reprezentanţi ai intelectualităţii ucrainene au fost executaţi scriitorii Marko Voroniy, Hrihorii Epik, Valerian Polişciuk, Pavlo Filipovici, Mihailo Ialovyi, Mihail Kozoris, Valerian Pidmoghilnyi, Miroslav Ircian Slisarenko şi mulți alţii. Tot în aceeaşi zi şi în acelaşi loc au fost împuşcaţi pedagogul şi dramaturgul Nicolai Kuliş împreună cu marele regizor Lesy Kurbas. Iată cum într-o singură zi, în negrul 3 noiembrie 1937, literatura ucraineană a fost decimată.
Leo Butnaru în antologia sa intitulată «Avangarda poeziei ucrainene» scrie: «Unii dintre cei care aveau să cadă jertfă terorii bolşevice îşi presimţeau sfârşitul. În 1920, cu 17 ani înainte de a fi executat, Maik) Mihailo Iogansen scria poemul «Eu şi peirea…»: «Peste acoperişuri de paie ruginite / Se aplecă semiluna sângerie / spre zori secera ei va cosi / Tânăra otavă veştejită. // Cât mai e soarele-n adâncuri / Ce mai urlă câinii în urbe / Hei larma a miilor şi miilor! / Îmi spun: voi pieri înalt // În văzduhul curat şi albastru. / M-or spânzura peste oraş: / Stelele înzoririi M-or privi în ochii / Cu recile pupile ale morţii».
Peste ani, în 1959, la Paris, exagetul din diaspora ucraineană Yuri Lavrenko propune pentru prima dată sintagma, dramatic sintetizatoare – «Renaşterea împuşcată» (rozstriliane Vidrodjenia) cu ocazia apariţiei unei culegeri de texte poetice şi prozaice ai anilor 1920-1930.
Conform unui martirologiu publicat, de abia în anul 1991, în timpul represiunilor staniliste din anii ’30 au fost împuşcaţi 130 de scriitori; 11 s-au sinucis nemaiputând răbda umilinţele la care au fost supuşi; 119 au fost deportaţi în lagăre; 33 au fost reprimaţi; 188 s-au întors din detenţie cu sănătatea zdruncinată. În total 481 de jertfe.
Politica Kremlinului îi considera pe scriitori ca fiind «inginerii sufletelor» care trebuiau să se dezică de interesele naţionale al propriului său popor, în acelaşi timp suprimă activitatea tuturor organizaţiilor scriitoriceşti pe care le avea Ucraina la acea vreme: «Aspunfut» (panfuturismul), «Neoclasicii», «Plugul» (scriitori rurali), «Gart» (călirea), «Lanka», «MARS», «VAPLITE», «Molodnec» (tineretul), «VUSPP», SPU (Uniunea Scriitorilor din Ucraina), «Şcoala din Praga», «MUR»…
Înfiinţată în anul 1934, de către regimul stalinist, Uniunea Scriitorilor din Ucraina Sovietică publică numai creaţiile autorilor care preamăresc partidul bolşevic şi pe Stalin.
Încă în anul 1933 Pavlo Ticina scrie poezia «Partidul ne conduce». Astfel Maksim Rilskei, Volodimir Sosiura, Mikola Bajan, Andrii Maleşko, Andrii Holovko nu pot fi numiţi «inginerii sufletelor» ci mai degrabă «miliţienii sufletelor», după cum i-a numit în anul 1934 Hrehorii Kosinka, executat şi el în luna decembrie a aceluiaşi an.
Suprimarea intelectualităţii este de fapt o trăsătură comună a tuturor regimurilor totalitare. La fel ca şi regimul hitlerist, regimul stalinist ajungând la putere, căuta să distrugă organizarea democratică. Diferenţa dintre ele consta în aceea că regimul hitlerist îşi manifesta în mod explicit scopurile ca de exemplu exterminarea evreilor sau atitudinea nemiloasă a lui Hitler faţă de persoanele cu handicap, pe care o preia şi regimul stalinist. Nu avem dreptul să uităm tragedia cobzarilor ucraineni, bieţilor cobzari şi cântăreţi din liră orbi care cutreierau satele cântând durerea şi suferinţele victimelor holodomorului din anii 1932-1933. În decembrie 1934, sub pretextul organizarii unei olimpiade republicane au fost adunaţi şi împuşcaţi peste trei sute de cobzari ucraineni. Regimul stalinist îşi ascundea în permanenţă scopurile. Mai mult, bolşevismul şi-a anexat idealurile universale de umanitate, libertate şi dreptate, în timp ce era exact contrariul, fapt care îl făcea cu mult mai periculos decât nazismul. În plus, dacă regimul nazist nu a rezistat decât 12 ani, sfârşind prin a se prăbuşi în războiul pe care l-a declanşat, regimul comunist, prin prezenţa sa în tabăra învingătoare după cel de-al doilea Război Mondial, s-a întărit.
S-a vorbit şi s-a scris foarte mult despre tragedia intelectualităţii ucrainene, mulţi aruncând vina pe «fratele mai mare», pe muscal, pe poporul rus... Nu pot să nu fiu de acord cu Leo Butnaru care scrie: «În anumite părţi ale problemei adevărul ar fi anume acesta, dar nu ştiu dacă el trebuie extins şi generalizat în ce priveşte necruţătoarele decimări staliniste din a doua parte a anilor ’30, când sute de intelectuali, scriitori, cineaşti, pictori, regizori, muzicieni ucraineni au fost ucişi în închisori, în Gulag. Pentru că teroarea stalinistă nu a fost una selectivă, ci de-a dreptul generală, necruţînd pe nimeni, oriunde s-ar afla în imperiul roşu. Să ne amintim: în aceeaşi perioadă, când era lichidată intelectualitatea ucraineană, inclusiv scriitorii, printre care, în primul rând, avangardiştii, acelaşi blestem nimicea creatorii artei, slujitorii spiritualităţii Rusiei.» Desigur mulţi scriitori ai avangardismului rus au căzut jertfă regimului Stalinist – morţi în Gulag sau asasinaţi: N. Burliuc şi N. Gumilov în anul 1921; V. Şileico 1930; I. Deghen în 1923; L. Cernov (avangardist ucrainean) în 1933; K. Vagninov în 1934; M. Cuzmin în 1936; V. Cneazov şi I. Terentev şi N. Olenikov în 1937; A. Arhangelski, I. Afanasev-Soloviov, O. Maldenştam şi K. Bolşakov, în 1938; B. Lişviţ, Gh. Ciulkov, S Tretiakov şi V. Riciotti-Turutovici în 1939; K- Olimpov în 1940; A. Vvedenski în 1941; V. Şereşnevici, I. Gruzinov, S. Nelhiden şi D. Harms; G. Şmerlson şi N. Habias-Komarova în 1943. «A. Tufanov (1942, acesta – lăsat să moară de inaniţie pe pragul unei cantine raionale)… Dar suferinţele lui Pasternac, Ahmatova, umilinţele la care au fost ei supuşi?... Dar sinuciderea Marinei Ţvetaeva, căreia i se refuzase până şi un post de… dereticătoare, ce i-ar fi permis să-şi câştige pâinea cea de toate zilele?...» – Se întreabă Leo Butnaru. Însă numărul jertfelor avangardismului ucrainean este incomparabil mai mare decât cel al avangardismului rus. Practic el a fost distrus în totalitate.
(Taras Şevcenko)
3 noiembrie 1937 a devenit o zi neagră pentru cultura ucraineană. În această zi aparatul represiv sovietic a distrus sute de genii ale poporului ucrainean.
În această zi, renaşterea ucraineană a devenit o renaştere împuşcată când, în lagărul de la Solovki, printre cei mai de seamă reprezentanţi ai intelectualităţii ucrainene au fost executaţi scriitorii Marko Voroniy, Hrihorii Epik, Valerian Polişciuk, Pavlo Filipovici, Mihailo Ialovyi, Mihail Kozoris, Valerian Pidmoghilnyi, Miroslav Ircian Slisarenko şi mulți alţii. Tot în aceeaşi zi şi în acelaşi loc au fost împuşcaţi pedagogul şi dramaturgul Nicolai Kuliş împreună cu marele regizor Lesy Kurbas. Iată cum într-o singură zi, în negrul 3 noiembrie 1937, literatura ucraineană a fost decimată.
Leo Butnaru în antologia sa intitulată «Avangarda poeziei ucrainene» scrie: «Unii dintre cei care aveau să cadă jertfă terorii bolşevice îşi presimţeau sfârşitul. În 1920, cu 17 ani înainte de a fi executat, Maik) Mihailo Iogansen scria poemul «Eu şi peirea…»: «Peste acoperişuri de paie ruginite / Se aplecă semiluna sângerie / spre zori secera ei va cosi / Tânăra otavă veştejită. // Cât mai e soarele-n adâncuri / Ce mai urlă câinii în urbe / Hei larma a miilor şi miilor! / Îmi spun: voi pieri înalt // În văzduhul curat şi albastru. / M-or spânzura peste oraş: / Stelele înzoririi M-or privi în ochii / Cu recile pupile ale morţii».
Peste ani, în 1959, la Paris, exagetul din diaspora ucraineană Yuri Lavrenko propune pentru prima dată sintagma, dramatic sintetizatoare – «Renaşterea împuşcată» (rozstriliane Vidrodjenia) cu ocazia apariţiei unei culegeri de texte poetice şi prozaice ai anilor 1920-1930.
Conform unui martirologiu publicat, de abia în anul 1991, în timpul represiunilor staniliste din anii ’30 au fost împuşcaţi 130 de scriitori; 11 s-au sinucis nemaiputând răbda umilinţele la care au fost supuşi; 119 au fost deportaţi în lagăre; 33 au fost reprimaţi; 188 s-au întors din detenţie cu sănătatea zdruncinată. În total 481 de jertfe.
Politica Kremlinului îi considera pe scriitori ca fiind «inginerii sufletelor» care trebuiau să se dezică de interesele naţionale al propriului său popor, în acelaşi timp suprimă activitatea tuturor organizaţiilor scriitoriceşti pe care le avea Ucraina la acea vreme: «Aspunfut» (panfuturismul), «Neoclasicii», «Plugul» (scriitori rurali), «Gart» (călirea), «Lanka», «MARS», «VAPLITE», «Molodnec» (tineretul), «VUSPP», SPU (Uniunea Scriitorilor din Ucraina), «Şcoala din Praga», «MUR»…
Înfiinţată în anul 1934, de către regimul stalinist, Uniunea Scriitorilor din Ucraina Sovietică publică numai creaţiile autorilor care preamăresc partidul bolşevic şi pe Stalin.
Încă în anul 1933 Pavlo Ticina scrie poezia «Partidul ne conduce». Astfel Maksim Rilskei, Volodimir Sosiura, Mikola Bajan, Andrii Maleşko, Andrii Holovko nu pot fi numiţi «inginerii sufletelor» ci mai degrabă «miliţienii sufletelor», după cum i-a numit în anul 1934 Hrehorii Kosinka, executat şi el în luna decembrie a aceluiaşi an.
Suprimarea intelectualităţii este de fapt o trăsătură comună a tuturor regimurilor totalitare. La fel ca şi regimul hitlerist, regimul stalinist ajungând la putere, căuta să distrugă organizarea democratică. Diferenţa dintre ele consta în aceea că regimul hitlerist îşi manifesta în mod explicit scopurile ca de exemplu exterminarea evreilor sau atitudinea nemiloasă a lui Hitler faţă de persoanele cu handicap, pe care o preia şi regimul stalinist. Nu avem dreptul să uităm tragedia cobzarilor ucraineni, bieţilor cobzari şi cântăreţi din liră orbi care cutreierau satele cântând durerea şi suferinţele victimelor holodomorului din anii 1932-1933. În decembrie 1934, sub pretextul organizarii unei olimpiade republicane au fost adunaţi şi împuşcaţi peste trei sute de cobzari ucraineni. Regimul stalinist îşi ascundea în permanenţă scopurile. Mai mult, bolşevismul şi-a anexat idealurile universale de umanitate, libertate şi dreptate, în timp ce era exact contrariul, fapt care îl făcea cu mult mai periculos decât nazismul. În plus, dacă regimul nazist nu a rezistat decât 12 ani, sfârşind prin a se prăbuşi în războiul pe care l-a declanşat, regimul comunist, prin prezenţa sa în tabăra învingătoare după cel de-al doilea Război Mondial, s-a întărit.
S-a vorbit şi s-a scris foarte mult despre tragedia intelectualităţii ucrainene, mulţi aruncând vina pe «fratele mai mare», pe muscal, pe poporul rus... Nu pot să nu fiu de acord cu Leo Butnaru care scrie: «În anumite părţi ale problemei adevărul ar fi anume acesta, dar nu ştiu dacă el trebuie extins şi generalizat în ce priveşte necruţătoarele decimări staliniste din a doua parte a anilor ’30, când sute de intelectuali, scriitori, cineaşti, pictori, regizori, muzicieni ucraineni au fost ucişi în închisori, în Gulag. Pentru că teroarea stalinistă nu a fost una selectivă, ci de-a dreptul generală, necruţînd pe nimeni, oriunde s-ar afla în imperiul roşu. Să ne amintim: în aceeaşi perioadă, când era lichidată intelectualitatea ucraineană, inclusiv scriitorii, printre care, în primul rând, avangardiştii, acelaşi blestem nimicea creatorii artei, slujitorii spiritualităţii Rusiei.» Desigur mulţi scriitori ai avangardismului rus au căzut jertfă regimului Stalinist – morţi în Gulag sau asasinaţi: N. Burliuc şi N. Gumilov în anul 1921; V. Şileico 1930; I. Deghen în 1923; L. Cernov (avangardist ucrainean) în 1933; K. Vagninov în 1934; M. Cuzmin în 1936; V. Cneazov şi I. Terentev şi N. Olenikov în 1937; A. Arhangelski, I. Afanasev-Soloviov, O. Maldenştam şi K. Bolşakov, în 1938; B. Lişviţ, Gh. Ciulkov, S Tretiakov şi V. Riciotti-Turutovici în 1939; K- Olimpov în 1940; A. Vvedenski în 1941; V. Şereşnevici, I. Gruzinov, S. Nelhiden şi D. Harms; G. Şmerlson şi N. Habias-Komarova în 1943. «A. Tufanov (1942, acesta – lăsat să moară de inaniţie pe pragul unei cantine raionale)… Dar suferinţele lui Pasternac, Ahmatova, umilinţele la care au fost ei supuşi?... Dar sinuciderea Marinei Ţvetaeva, căreia i se refuzase până şi un post de… dereticătoare, ce i-ar fi permis să-şi câştige pâinea cea de toate zilele?...» – Se întreabă Leo Butnaru. Însă numărul jertfelor avangardismului ucrainean este incomparabil mai mare decât cel al avangardismului rus. Practic el a fost distrus în totalitate.
Încă de la începuturile sale, literatura ucraineană a avut o dezvoltare foarte dificilă, din cauză că teritoriile ucrainene se aflau neîntrerupt sub diferite dominaţii străine, în unele perioade fiind interzisă orice tipăritură în limba ucraineană. Cu toate acestea, în ciuda numeroaselor represiuni, Ucraina are un patrimoniu literar foarte bogat creat de către o pleiadă de autori binecunoscuţi.
Literatura ucraineană are o istorie milenară. Originile sale aparţin perioadei organizării Rusiei Kievene, dar chiar şi în perioda preistorică (până în sec. al IX-lea) strămoşii ucrainenilor aveau o creativitate verbală foarte dezvoltată. Un punct de reper faimos este cronica călugărului Nestor «Povestea vremurilor de demult» care este o importantă sursă de informaţii istorice, dar şi o crestomaţie de cântece epice, legende şi tradiţii ale Rusiei Kievene. O altă capodoperă a literaturii antice este «Cuvânt despre oastea lui Igor», această creaţie epico-eroică a absorbit cele mai bune mostre de folclor ale vremii, devenind mândria şi proprietatea comună a întregii lumi slave.
Un interes considerabil provoacă patrimoniul literar din secolele XV-XVIII, care întruchipează sensibil contextul spiritual al epocii în care multilingvismul avea adânci rădăcini istorice. În această perioadă, Ucraina devine o matrice de bază a literaturii neolatine (termen european al ştiinţei literare, care cuprinde diferite genuri literare scrise în limba latină de la epoca renascentismului încoace). Întreg patrimoniul literar latin al popoarelor europene, în ciuda unui număr considerabil de caracteristici comune, are şi caracteristici distincte fiecărei naţionalităţi în parte. Interacţiunea strânsă cu literaturile occidentale, îndeosebi cu cele polono-lituaniene, a oferit scriitorilor ucraineni modalitatea de a crea în propria lor spiritualitate inspirată din tradiţii naţionale.
Un fenomen distinctiv al literaturii evului mediu, îl constituie operele polimice ale lui Ivan Vişenskyi, Meletyi Smotriţkyi, Feofan Prokopovici şi alţii, dar în topul literaturii antice din perioada barocului stau operele poetului şi filozofului Hryhorii Skovoroda. Acest «Socrate ucrainean» colinda prin Ucraina şi prin ţările Europei Centrale pentru a cunoaşte mai îndeaproape oamenii. Ceea ce îl preocupă este problema fericirii, esenţa divină a omului şi descoperirea talentului cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om. Cuvintele filozofului, pe care a cerut să-i fie gravate pe piatra de mormânt, «Lumea a alergat după mine, dar nu m-a prins» sunt încă o dovadă a devotamentului său pentru viaţa spirituală în faţa deşertăciunii şi vanităţii lumeşti.
În ciuda continuei neglijări şi dustrugeri a patrimoniului latin, în Ucraina se mai păstrează încă numeroase lucrări ştiinţifice, teologice şi istoriografice din acea perioadă. Ele pot fi văzute la departamentele manuscriselor şi tipăriturilor vechi ale bibliotecilor din Kiev, Lviv, Cernihiv şi Nijin.
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea Ivan Kotlearevskyi scrie «Eneida» – o travestire burlească a poemului lui Virgiliu. Este momentul care marchează apariţia limbii şi literaturii ucrainene moderne. Această operă (tradusă în limba română de către regretatul Ioan Covaci) a absorbit în ea aproape toate perlele umorului ucrainean. Tonul satiric şi umoristic al lui Ivan Kotlearevskyi este preluat şi de către alţi scritori ucraineni, mai ales aparţinătorii aşa numitului grup din Harkov, din care făceau parte P. Hulac-Artemovskyi şi Evhen Hrebinka. Din acest grup făcea parte şi H. Kvitka-Osnovianenko – fondatorul prozei de ficţiune ucrainene.
Secolul al XIX-lea devine o perioadă de conştientizare naţională, a literaturii ucrainene. În 1840 apare faimoasa culegere de poezii a lui Taras Hrihorovici Şevcenko «Cobzarul». Până în zilele noastre aceasta a rămas cartea de căpătâi a poporului ucrainean, iar Taras Hrihorovici Şevcenko a devenit un simbol naţional. «Cobzarul» a devenit de fapt o declaraţie de independenţă literară şi intelectuală a ucrainenilor. Creativitatea lui Şevcenko a definit pentru câteva decenii o continuă dezvoltare a literaturii ucrainene – (nu doar poeziei ci şi prozei şi dramaturgiei). Poezia lui T. H. Şevcenko a fost un reper important în dezvoltarea limbii ucrainene, el a finalizat procesul de formare a acesteia, pe care l-au început predecesorii săi (Kotlearevskyi, Kvitka-Osnovianenko, poeţii romantici şi alţii). Numele lui Taras Hrihorovici Şevcenko a devenit un simbol al culturii ucrainene în lume, el poate fi pus alături de nume ca William Şhakespeare, Goethe sau Aleksandr Puşkin.
Şevcenko s-a născut, în 1814, într-o familie de iobagi din satul Kirilovka, gubernia Kiev. Destinul l-a dus, odată cu boierul căruia îi aparţinea la Sankt Petersburg, unde viitorul pictor şi poet a fost «răscumpărat», devenind om liber. Viaţa marelui poet romantic ucrainean, membru al Frăţiei Kirilo-Metodiene, bardul eliberării naţionale şi sociale a neamului său, a fost agitată. În urma criticilor virulente la adresa regimului ţarist, cunoaşte exilul (pe ţărmul Marii Aral), este condamnat să fie soldat. Întors după ani lungi acasă, întîi la Nijni Novgorod, apoi la Sankt Petersburg, poetul care a scris imnul ucrainenilor de pretutindeni («Fata vrăjită»), moare în urma unui atac de cord în martie 1861. La doar două săptămâni după moartea lui a fost desfiinţată iobăgia.
Literatura ucraineană are o istorie milenară. Originile sale aparţin perioadei organizării Rusiei Kievene, dar chiar şi în perioda preistorică (până în sec. al IX-lea) strămoşii ucrainenilor aveau o creativitate verbală foarte dezvoltată. Un punct de reper faimos este cronica călugărului Nestor «Povestea vremurilor de demult» care este o importantă sursă de informaţii istorice, dar şi o crestomaţie de cântece epice, legende şi tradiţii ale Rusiei Kievene. O altă capodoperă a literaturii antice este «Cuvânt despre oastea lui Igor», această creaţie epico-eroică a absorbit cele mai bune mostre de folclor ale vremii, devenind mândria şi proprietatea comună a întregii lumi slave.
Un interes considerabil provoacă patrimoniul literar din secolele XV-XVIII, care întruchipează sensibil contextul spiritual al epocii în care multilingvismul avea adânci rădăcini istorice. În această perioadă, Ucraina devine o matrice de bază a literaturii neolatine (termen european al ştiinţei literare, care cuprinde diferite genuri literare scrise în limba latină de la epoca renascentismului încoace). Întreg patrimoniul literar latin al popoarelor europene, în ciuda unui număr considerabil de caracteristici comune, are şi caracteristici distincte fiecărei naţionalităţi în parte. Interacţiunea strânsă cu literaturile occidentale, îndeosebi cu cele polono-lituaniene, a oferit scriitorilor ucraineni modalitatea de a crea în propria lor spiritualitate inspirată din tradiţii naţionale.
Un fenomen distinctiv al literaturii evului mediu, îl constituie operele polimice ale lui Ivan Vişenskyi, Meletyi Smotriţkyi, Feofan Prokopovici şi alţii, dar în topul literaturii antice din perioada barocului stau operele poetului şi filozofului Hryhorii Skovoroda. Acest «Socrate ucrainean» colinda prin Ucraina şi prin ţările Europei Centrale pentru a cunoaşte mai îndeaproape oamenii. Ceea ce îl preocupă este problema fericirii, esenţa divină a omului şi descoperirea talentului cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om. Cuvintele filozofului, pe care a cerut să-i fie gravate pe piatra de mormânt, «Lumea a alergat după mine, dar nu m-a prins» sunt încă o dovadă a devotamentului său pentru viaţa spirituală în faţa deşertăciunii şi vanităţii lumeşti.
În ciuda continuei neglijări şi dustrugeri a patrimoniului latin, în Ucraina se mai păstrează încă numeroase lucrări ştiinţifice, teologice şi istoriografice din acea perioadă. Ele pot fi văzute la departamentele manuscriselor şi tipăriturilor vechi ale bibliotecilor din Kiev, Lviv, Cernihiv şi Nijin.
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea Ivan Kotlearevskyi scrie «Eneida» – o travestire burlească a poemului lui Virgiliu. Este momentul care marchează apariţia limbii şi literaturii ucrainene moderne. Această operă (tradusă în limba română de către regretatul Ioan Covaci) a absorbit în ea aproape toate perlele umorului ucrainean. Tonul satiric şi umoristic al lui Ivan Kotlearevskyi este preluat şi de către alţi scritori ucraineni, mai ales aparţinătorii aşa numitului grup din Harkov, din care făceau parte P. Hulac-Artemovskyi şi Evhen Hrebinka. Din acest grup făcea parte şi H. Kvitka-Osnovianenko – fondatorul prozei de ficţiune ucrainene.
Secolul al XIX-lea devine o perioadă de conştientizare naţională, a literaturii ucrainene. În 1840 apare faimoasa culegere de poezii a lui Taras Hrihorovici Şevcenko «Cobzarul». Până în zilele noastre aceasta a rămas cartea de căpătâi a poporului ucrainean, iar Taras Hrihorovici Şevcenko a devenit un simbol naţional. «Cobzarul» a devenit de fapt o declaraţie de independenţă literară şi intelectuală a ucrainenilor. Creativitatea lui Şevcenko a definit pentru câteva decenii o continuă dezvoltare a literaturii ucrainene – (nu doar poeziei ci şi prozei şi dramaturgiei). Poezia lui T. H. Şevcenko a fost un reper important în dezvoltarea limbii ucrainene, el a finalizat procesul de formare a acesteia, pe care l-au început predecesorii săi (Kotlearevskyi, Kvitka-Osnovianenko, poeţii romantici şi alţii). Numele lui Taras Hrihorovici Şevcenko a devenit un simbol al culturii ucrainene în lume, el poate fi pus alături de nume ca William Şhakespeare, Goethe sau Aleksandr Puşkin.
Şevcenko s-a născut, în 1814, într-o familie de iobagi din satul Kirilovka, gubernia Kiev. Destinul l-a dus, odată cu boierul căruia îi aparţinea la Sankt Petersburg, unde viitorul pictor şi poet a fost «răscumpărat», devenind om liber. Viaţa marelui poet romantic ucrainean, membru al Frăţiei Kirilo-Metodiene, bardul eliberării naţionale şi sociale a neamului său, a fost agitată. În urma criticilor virulente la adresa regimului ţarist, cunoaşte exilul (pe ţărmul Marii Aral), este condamnat să fie soldat. Întors după ani lungi acasă, întîi la Nijni Novgorod, apoi la Sankt Petersburg, poetul care a scris imnul ucrainenilor de pretutindeni («Fata vrăjită»), moare în urma unui atac de cord în martie 1861. La doar două săptămâni după moartea lui a fost desfiinţată iobăgia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu