De
la „Grădina cu eghileţi” la „Mantaua lui Google”
Ştefan Dorgoşan |
L-am cunoscut printr-o proză scurtă, pe care am tradus-o şi am
publicat-o în revista scriitorilor ucraineni din România „Naş holos” („Vocea
noastră”, nr. 218-219-220/2012), după ce mai întâi a fost cuprinsă în revista
de literatură, artă şi cultură „Mantaua lui Gogol” (nr. 2/2012), fiind foarte
bine primită de cititorul ucrainean: este vorba despre „Grădina cu eghileţi”, inclusă
în volumul său de proză „Garnizoana Malamoc” (2013), alături de alte
„Întâmplări din viaţa unui om care a trăit în vremuri năucitoare din punct de
vedere istoric”, după cum spune autorul. Temele abordate în „Grădina cu
eghileţi”, cum ar fi colectivizarea forţată, furia sau nepăsarea ţăranului,
nedreptatea care i s-a făcut, sunt dezbătute pe larg în literatură, însă Ştefan
Dorgoşan nu este „sclavul unui limbaj moştenit” (arhaic sau preconceput!), cum
spune Witold Gombrowicz despre scriitorul est-european în „Jurnal”. Dorgoşan
este un scriitor nativ din spaţiul carpato-danubiano-pontic, un recuperator şi
valorificator inventiv ale unor importante simboluri culturale, pe care le
raportează la idei filosofice şi artistice nonconformiste actuale. Scrierile
sale se înscriu în contextul prozei moderne „corintice”, preocupat fiind de
îmbinarea unei multitudini de mijloace stilistice (expresive!) cu structura
ideatică a textului literar.
O componentă geografică importantă a universului scriitorului o
constituie Dobrogea natală, un creuzet fabulos de valori materiale, morale şi
spirituale la nivel universal. S-a născut pe malul Mării Negre, lîngă portul
Tomis (vechi!), într-un cartier cu douăzeci de copii din douăsprezece
naţionalităţi, Boscenko, Hari, Stere, Mahomed, Mustafa, Sidorenco, Nina, Dimi, Alesis,
Tătaru, Pişta fiind numele care răzbăteau străzile şi plaja de dimineaţă până
seara târziu. Revenirea frecventă la perioada copilăriei şi a tinereţii, la
izvoare, dezvăluie aplecarea autorului spre înţelegerea, interpretarea şi
perpetuarea sensurilor primordiale şi sănătoase (nepoluate!) ale multiculturalităţii
şi civilizaţiei (obiceiuri casnice) poliomorfe, dar şi o bună cunoaştere a înaintaşilor,
întrucât: „Cine nu-şi cunoaşte istoria are două şanse; ori moare în groapa
altuia, ori crapă cu dreptatea în braţe!” Adică, tot una e: un venetic! Felul
în care sunt prezentate numeroase fapte şi realităţi din spaţiul dobrogean fac
ca textul să nu poată fi povestit pur şi simplu. La Ştefan Dorgoşan nu
subiectul contează, ci structurarea fabulei, la sfârşitul căreia cititorului i
se oferă, desigur, mult aşeptata morală: „De aceea vreau să restaurez adevărul,
cronologic, care nu are nicio legătură cu viaţa infectă pe care am dus-o şi o
suport cu stoicism... Istoria noastră e plină de politruci, refugiaţi,
transfugi şi Duluţă! N-avem nici un
Dumnezeu. În numele Lui unii au făcut livadă în deşert. Noi, românii, am
distrus o Grădină. O Gură de Rai. Nici Deliu, nici Călae nu au pace în mormânt.
În viaţă au fost insuperabili, dar nu le-a folosit la nimic!”
Prin cel de-al doilea text, „Mantaua lui Google” („titlul este o
găselniţă drăguţă şi foarte reuşită”, spune scriitoarea Silvia Zabarcencu), dedicat,
prin asociere, revistei „Mantaua lui Gogol”, cu un umor rafinat, dar şi
grotesc, într-un stil „ à la Gogol”, sau de ce nu „à la Dorgoşan”, pătrundem în
„universul funcţionarului mărunt”, prezent masiv, uneori până la saturaţie, în
literatura rusă a secolului al XIX-lea. Ar fi devenit impracticabil „drumul
bătut”? Nicidecum! Naratorul îl întâlneşte pe „bietul” Akaki Akakievici, din povestea
gogoliană „Mantaua”, tot (!) funcţionar la… „n-are importanţă Departamentul,
este unul oarecare”. Akaki Akakievici, (încă!) erou al timpului nostru, care
susţine că sensul dezvoltării istorice este „azi mai uşor decât ieri, dar mai
greu decât mâine!” (eronat; acesta este sensul dezvoltării tehnologice!), nu mai este scribul timid de altădată, căruia
„i-ar crăpa obrazul de ruşine dacă ar vedea ce urmaşi netrebnici are”. Deh!
“Fiecare trebuie să mănânce şi gura lui ceva”, la o adică, fie şi r...h…t! Naratorul
vorbeşte cu o ironie muşcătoare despre Akaki Akakievici – parazit al zilelor
noastre, prezentându-l, în linii caricaturale totuşi delicate, în multiple
ipostaze groteşti, dar într-o epică participativă, apelând la descântece
ancestrale (păgâne, chiar) ca să alunge spiritele rele, disturbatoare,
cuibărite ilicit în comunitatea contemporană automatizată şi mercantilă. Omul
este supus greşelii. Minunile din ziua de azi nu le fac profeţii, ci roboţii!
Din cele două creaţii literare, şi nu numai, putem observa cum
prozatorul, pornind frecvent de la elemente autobiografice le metamorfozează,
le cizelează într-un context amplu, generalizator, face numeroase raportări,
neostentative, la tradiţia habitatului şi a migraţiei în (şi din) satul dobrogean,
dar şi în spaţiul urban. Raportări care transpar şi se succed, atestând un
remarcabil potenţial artistic şi o uriaşă capacitate de construcţie. Fixarea
propriilor experienţe, a propriilor trăiri, stări, încordări şi fascinaţii la
Ştefan Dorgoşan se întrepătrund, se completează şi se potenţează reciproc cu
realitatea istorică, economică, socială şi politică. Reuşita literară a prozei
sale constă tocmai în acest echilibru permanent al raportului dintre mitologie,
elemetele biografice şi actualitate, în contopirea lor, până ce fiecare dintre
ele îşi pierde propria identitate, pentru a construi un univers novator, viabil
şi pilduitor!
Mihai-Hafia TRAISTA