Un nou ţinut pe harta lumii: Traistaria

UN NOU ŢINUT PE HARTA LUMII: TRAISTARIA

Tocmai cînd începusem să ne facem griji că s-a terminat cu omul «vechi», că humanoidul de tip «new age» cîştigă teren prin «iuţeală de mînă şi nebăgare de seamă», iată că apare în arenă (de fapt, la Editura «RCR Editorial», Bucureşti) unchiul Fedea (eroul capitolului  din volumul de faţă «Pătăraniile unchiului Fedea» a tînărului scriitor Mihai Traista), care strică toate socotelile noilor inginerii. Imun la arsenalul neconvenţional folosit în prezentul război nevăzut, unchiul Fedea, contemporanul nostru, locuitor al satului Verhorivna, judeţul Maramureş, poartă-n sine, activat, secretul rezistenţei (şi al biruinţei) în cadrul speciei umane supuse teribilului experiment.

Ucrainean pravoslavnic, de felul lui, om cu frica lui Dumnezeu, cu Care face prieteşug cînd smerit, cînd îndrăzneţ, el este Omul-păţanie în «n» variante care dau vieţii culoare, haz, stîrnind rîsul din latinescul «Castigat ridendo mores».

«Şugubăţ, hîtru, snovelnic, făcînd, cît e ziulica de mare, şotii, farse, boroboaţe, ghiduşii şi bazaconii» omul nostru-i leac curat pentru melancolii, tristeţi sau răvăşire. Mihai Traista, care l-a creat, abia dacă-l poate prinde din urmă cînd lui Fedea i se pun în mişcare toate rotiţele. În «uvertură», cunoaştem doar un naiv simpluţ; om în toată firea ce se pretează la tot felul de copilării. Mai încolo însă, după ce este atinsă de bagheta magică a prezenţei sale toată Verhorivna plus împrejurimile, iese la suprafaţă atîta suculenţă şi rost uman adînc, atîta frumuseţe şi poezie, că paginile care le cuprind sînt adevărate capodopere ale genului. Şi ele sînt multe, în ciuda abundenţei de regionalisme folosite de autor (şi care încetinesc, pe alocuri, viteza lecturii captivante) probabil pentru a găsi echivalentul cel mai apropiat de cuvîntul sau expresia din limba ucraineană în care a fost scrisă, iniţial ,cartea de faţă.

Impregnată de duh bun, Verhorivna devine, astfel, un tărîm aproape magic, loc al tămăduirii sufletelor de pretutindeni.

« – De unde eşti dumneata, unchiule? – se interesă rabinul.

– Din Verhorivna, domnucule rabin. Din Verhorivna! Sînt unchiul Fedea din Verhorivna! – repeta el, ştiind foarte bine că evreilor le plac verhorivnenii, deoarece aceştia trăiesc în foarte bună înţelegere cu ei» (şi care nu se supără – adăugăm noi – atunci cînd unchiul Fedea îi încurcă, pe rînd, în iţele unei ingenioase păcăleli financiare – mai întîi pe rabinul Maiorovici, apoi pe Duvid, după aceea pe Şuluim, pe Leiba... dimpotrivă, ca instanţă competentă, ei dau verdict admirativ.) 

Dar în acest ţinut maramureşean, unchiul Fedea nu este singurul om proeminent. al doilea ciclu de povestiri ne trimite cu mai mulţi ani în urmă. la caracatiţa kominternistă care abia începuse a-şi struni tentaculele prin cele mai nebănuite locuri, cum ar fi: creierii munţilor, liniştea poienilor, satele cu datinele nestricate etc. etc.

În anii aceia (şi cei după) pe cine cădea năpasta ideologică  rămînea virusat- cei mai mulţi, însă, respingeau otrava cu anticorpii umorului sănătos şi al înrădăcinării adînci în pămîntul cădelniţat de două milenii contra lui Ucugă-l toaca.  Suflul comunist (virulent ateu) ridica doar pleava şi făcea să sune doar chimvalele demagogiei, pentru ilustrarea cărora Mihai Traista realizează cîteva  întămplări memorabile Între ele Tovarăşa Paraska_ o ţărancă atît de dăruită cauzei partidului comunist, că vorbirea, gîndirea, faptele ei de bezbojnică vîndută satanei o scot din rîndul personajelor comice – cum s-ar fi putut defini în context – şi o iyoleayă ca sinistră_ o continuă revărsare malefică peste comunitatea de oameni cumsecsde pe care ea îi pîndeşte zi şi noapte şi îi «toarnă » neîncetat, pînă îi vine şi ei rîndul să o păţească- asta pentru că, întotdeauna, există ac de cojocul virulenţei răului care se crede absolut; acest acuşor stă şi aşteaptă cu răbdare şi cu un surăs înţelept în colţul gurii, iar cînd el se numeşte baba Hafiţa ori unchiul Dănilă, poţi să te pregăteşti de un rîs homeric – de să răsune munţii şi văile de păcăliturile pe care ei, şi alţii ca ei, le trag şmecherilor de politruci şi «politroace», şi-i fac să tacă mîlc. Fireşte că, pentru unele potlogării omeneşti – mult – preaomeneşti, obştea-i mai iartă, dar îi anihilează total în semeţia lor samovolnică.

Scurte episoade epice – crochiuri pastelate sau în agua forte – care urmează «popasului» în coroziva epocă amintită prezintă o serie de situaţii şi portrete care oferă cititorului deplină satisfacţie. Asupra unui singur portret aş vrea să zăbovesc puţin: cel al poetului şi prozatorului Mihailo Nebelea, «maestrul Mişa» cum îl numeşte în carte Mihai Traista (numindu-se pe sine «un umil ucenic al său».) Cine a citit poeziile şi romanele regretatului  Mihailo Nebeleac şi, mai  ales cine l-a cunoscut personal, cred că a rămas, pentru totdeauna, cu sentimentul că, în lumea ucraineană, Dumnezeu a lăsat, din cînd în când, să se-ntrupeze îngerii luminii şi ai bunătăţii absolute pentru a arăta la ce înălţime se poate ridica, pe scara iubirii a tot şi toate, această parte a sufletului slav. Mihai Traista ne prezintă, însă, o altă faţetă a seraficului personaj: aceea a poetului boem şi a omului cu atitudine civică într-un moment în care, folosindu-şi arma cea mai rigidă – poezia –, spulberă din calea sa – în cheie umoristică – «inexpugnabilă» redută, gest pe care, iar, cu aceiaşi satisfacţie, cititorul dar martorii la scenă îl salută parcă într-o furtună de aplauze care vor stărni cu sporită intensitate atunci cînd prozatorul-dramaturg va trece la cel de-al treilea segment al cărţii – piesa de teatru «Ibovnice cu ochii de Maramureş».

Din această piesă am  decelat un anumit simbol conţinut  în prezentarea decorului. Aşadar: cortina se ridică şi spectatorul vede un interior de casă ţărănească din Maramureş cu obiecte care induc, automat, o stare de binecuvântată linişte patriarhală, un decor  ... care  el aşteaptă să se evolueye personaje din acelea, faine şi pe dinăuntru, şi pe dinafară, ca să se potrivească cu icoanele de pe pereţi, cu pîinea  mare, acoperită cu un şervet ţesut de vîrtoase  fiive, mame sau bunicuţe, cu farfuriile pictate şi împodobite cu ştergare înflorate_ un ulcior de lut, cerga de pe pat, lada de zestre etc., lucrul unor «mînuri» inspirate, autorul propunîndu-le şi în împodobirea celeilalte odăi, din actul II.

Dar vraja pătrunderii într-un timp în care toate erau aşezate şi solid intocmite (de la casele din bîrne îmbrăcate, pînă la necătinarea – nici cu gândul! – a trăiniciei familiei.) se risipeşte deîndată ce încep a-şi trăii încurcatele poveşti de viaţă: Ionaşcu ţapinarul, Floarea a lui soaţă. Lupu. Tînăr gospodar cu Iza, băciţa sa, Codru pădurarul şi Baba Dragutina, o descîntătoare.

Comedia, curgând, scînteiază din toate cotloanele, din subpaturi, din întunericul de afară, din iarba tăvălită sub stele, în livadă, din prefăcătoriile nevestelor, încurcăturile bărbaţilor înşelaţi dar care înşeală tot atât de înverşunat ca şi ele – în cruciş şi-n curmeziş – că abia-ţi ţii rîsul ca să te miri de extraordinară matematică din mintea autorului care a făcut o impecabilă ordine şi browniehele ciocniri ale acestor suculenţi trăitori ai vieţii libere ascunsă de ochii lumii.

Revenind la decor, la sugestia lui de trăinicie veşnică; o întrebare se formulează spontan: de cînd a început nebunia asta? de cînd nevestele în cauză , una afişează, alta «profesează»? de cînd bărbaţii lor «fac exact acelaşi lucruri? Şi fie vorba de o «caracatiţă» de tip nou, de o deyagregare care s-a simţit – şi ea! – pînă-n aerul tare al munţilor, la nevestele rumene şi trupeşe, la falnicii lor bărbaţi? Nu. De n-ar fi fost această boală de când lumea şipământul, nici proorocul Moise n-ar fi întocmit decalogul, sus, pe muntele sinai (decalog din care Mihai Traista citează şi prezenţe certe mai multor porunci – aici, cu precădere, pe cea care spune clar să nu rîvneşti la nevasta altuia») El, autorul, le-ar zice mai multe şi Izei, şi lui Ionaşcu, şi Floarei, şi Codrului, şi lui Topor şi la toţi, dar parcă are cu cine vorbi? Şi chiar să fi avut, îl acoperă glasul Babei Dragutina, vrăjitoarea împovărată de ani, pe care parcă o şi vedem cum, mijindu-ţi un ochi, evaluează bănuitor ibovnicele din poveste prinse toate, în flagrant delict: «Voi nevestele din ziua de azi, nu ştiţi cum se ţine un ibovnic să nu afle nici satul, nici bărbatul, Eu când eram ca voi, aveam căte trei, patru ibovnici, dar care nu ştiau unul de altul... darmite să afle cineva» Şi-şi dezvăluie secretul cu lepedeul, care secret? Citind piesa, cititorii (cititoarele) cu siguranţă îl vor adfla după cum vor afla??? şi secretul talentului excepţional al autorului care, cu doar şase personaje, a populat o lume mult mai vastă, imaginînd o scenă pe măsură, de data aceasta (imi imaginez eu) cu un singur element de decor: lepedeul!

Şase personaje care, împreună cu celelalte din povestirile ce preced piesa de teatru fac, şi celor din urmă, ca totul să devină poezie glumă, bucurie şi se resoarbe uşor în vraja unui ţinut pe care l-aş numi TRAISTARIA şi care, iată;  mai aşează o carte în raftul de onoare al literaturii.

Silvia ZabarcenCU

Bucureşti, 1martie 2011