Lunga agonie a unui secol de istorie frustrantă:„din greşeală în greşeală spre victoria fatală!”*

 

Subintitulate „Întâmplări din viaţa unui om care a trăit în vremuri năucitoare din punct de vedere istoric”, prozele scurte din Garnizoana Malamoc (Ed. BREN, Bucureşti, 2013) constituie o frescă a vieţii din arealul dobrogean, şi nu numai, în epocile totalitarismului comunist şi a capitalismului de junglă postdecembrist.

Autorul consideră că oamenii cinstiţi, care au supravieţuit primei perioade istorice amintite şi trăiesc umiliţi într-a doua, constituie a doua generaţie de sacrificiu, urmând nemijlocit celei care a apucat al doilea război mondial şi comunismul.

Cu umor amar şi cu ironie cianurată, Ştefan Dorgoşan face rechizitoriul celor două nefaste etape istorice. În prima, lipsa libertăţilor individuale şi precarităţile materiale ne-au depersonalizat, iar opozanţii au fost exterminaţi; în a doua, politicienii, patronii şi bancherii venali şi corupţi ne jupoaie de vii. Din acest motiv, scopul cărţii este precizat de  autor astfel: „De aceea vreau să restaurez adevărul, cronologic, care nu are nicio legătură cu viaţa infectă pe care am dus-o şi o suport cu stoicism în continuare. Istoria noastră e plină de politruci, refugiaţi, transfugi... N-avem nici un Dumnezeu. În numele Lui unii au făcut livadă în deşert. Noi, românii, am distrus o Grădină. O Gură de Rai. Nici Deliu, nici Călae nu au pace în mormânt.”

Adevărul perioadei totalitare este surprins în prozele: Gardul (colectivizarea), Zile ticăloase (prigonirea chiaburilor şi uciderea partizanilor ascunşi prin canarale – mici peşteri carstice din podişul Dobrogei – şi canale), Grădina cu eghileţi (industrializarea forţată care a dus la depopularea satelor), Dimineţile unui ziarist cuminte şi Activiste de protocol (obligarea  ziariştilor la slăvirea realizărilor clasei muncitoare sub cârmuirea înţeleaptă a partidului unic şi sub supravegherea severă a securităţii, precum şi defularea populaţiei prin sex), CrashDay - ziua în care s-a declanşat criza mondială (furtul  din vapoarele occidentale a produselor  lipsă pe piaţa comunistă şi comercializarea acestora, în cârdăşie cu poliţiştii corupţi, depravarea morală a oamenilor depersonalizaţi), Balada Mânzului Mutant (consecinţele genetice ale implanturilor şi transplanturilor aberante de silicoane şi organe până la degradarea speciilor, încheiată cu minunea naşterii unui mânz normal), Degetul şi coasta (monolog al suferinţelor îndurate de poporul îndoctrinat sau pauperizat în cele două perioade istorice analizate), Declamaţia! dramatizare după un fragment din „Degetul şi Coasta” (hiberbolizarea scenică a dramei existenţiale trăite de protagoniştii celei de a doua generaţii pierdute),  Mantaua lui Google (replică  autohtonă la Mantaua lui Gogol, în care funcţionarul modest devine astăzi arogant şi cere mită pentru rezolvarea problemelor simple, dar complicate artificial de birocraţie, apendice notoriu al democraţiei de circumstanţă) şi  Duplicitate! proză ritmică: recitativ, pamflet dramatic (compusă din 10 scene cu indicaţii scenice hilare, urmate de poeme pamfletare la adresa condiţiilor sociale, economice, religioase şi  culturale de astăzi).

Clanul Călae (după numele bunicului autorului), despre care Ştefan Dorgoşan a scris câteva romane fluviu aflate sub obrocul realismului magic, este prezent în prozele: Gardul, Zile ticăloase, Grădina cu eghileţi şi Amintiri din casa cu şobolani (în care descrie promiscuitatea dintr-un cartier constănţean în epoca comunistă). 

Petrecerea, Povestitorul (în patru Poveşti de cartier) şi Secretul Evanghelic  alcătuiesc un scurt istoric al trădărilor şi atrocităţile practicate de specia umană de la origini şi până în prezent, pornind de la Cain şi Abel, trecând prin asasinarea lui Cezar şi Burebista, ajungând la lagărele naziste şi comuniste şi încheind cu transformarea statelor mai puţin dezvoltate în pieţe de desfacere ale celor dezvoltate care impun cu forţa Noua Ordine Mondială.

Titlul cărţii provine de la localitatea Malamoc, lângă Gherghiţa (judeţul Prahova), unde a funcţionat în prima jumătate a secolului al XIX-lea,  sub supraveghere militară, spitalul pentru bolnavi psihici şi contestatari ai regimului. În acest balamuc, ar dori autorul să-i interneze pe conducătorii care nu sunt interesaţi de soarta poporului, ci de propria lor înavuţire.

Pentru ilustrarea acestei vaste problematici sociale, Ştefan Dorgoşan apelează la tehnici postmoderniste, cum sunt: prologuri, addende, sintagme licenţioase, indicaţii scenice, poeme fabulistice, comentarii finale morale. Înşiruirea unor aspecte aberante ale vieţii în epocile menţionate, indică absurdul existenţei noastre, diriguită de cei care conduc destinul lumii şi cei care ne guvernează. Stilul este nervos, ironic, incisiv. Fantezia debordantă şi gravitatea problemelor abordate incită meditaţia cititorului. Cartea devine un strigăt de revoltă pentru apărarea demnităţii omului de rând (prigonit din interior) şi a naţiei, ameninţată din exterior. Din aceste motive, precum şi pentru savoarea transfigurărilor estetice, Garnizoana Malamoc este o carte valoroasă, care merită atenţia cititorilor şi a criticilor literari.

 

Ştefan Dorgoşan – „GARNIZOANA MALAMOC; Întâmplări din viaţa unui om care a trăit în vremuri năucitoare din punct de vedere istoric” (Ed. BREN, Bucureşti, 2013)

 

 

Ştefan Dorgoşan: Nativ din spaţiul carpato-danubiano-pontic!

De la „Grădina cu eghileţi” la „Mantaua lui Google”

Ştefan Dorgoşan

Este de ajuns să citeşti un singur fragment dintr-o carte scrisă de Ştefan Dorgoşan, ca să-ţi dai seama că nu ai de a face cu un truditor năimit cu ziua, ci cu un oştean care se simte stăpân pe redutele literaturii.

L-am cunoscut printr-o proză scurtă, pe care am tradus-o şi am publicat-o în revista scriitorilor ucraineni din România „Naş holos” („Vocea noastră”, nr. 218-219-220/2012), după ce mai întâi a fost cuprinsă în revista de literatură, artă şi cultură „Mantaua lui Gogol” (nr. 2/2012), fiind foarte bine primită de cititorul ucrainean: este vorba despre „Grădina cu eghileţi”, inclusă în volumul său de proză „Garnizoana Malamoc” (2013), alături de alte „Întâmplări din viaţa unui om care a trăit în vremuri năucitoare din punct de vedere istoric”, după cum spune autorul. Temele abordate în „Grădina cu eghileţi”, cum ar fi colectivizarea forţată, furia sau nepăsarea ţăranului, nedreptatea care i s-a făcut, sunt dezbătute pe larg în literatură, însă Ştefan Dorgoşan nu este „sclavul unui limbaj moştenit” (arhaic sau preconceput!), cum spune Witold Gombrowicz despre scriitorul est-european în „Jurnal”. Dorgoşan este un scriitor nativ din spaţiul carpato-danubiano-pontic, un recuperator şi valorificator inventiv ale unor importante simboluri culturale, pe care le raportează la idei filosofice şi artistice nonconformiste actuale. Scrierile sale se înscriu în contextul prozei moderne „corintice”, preocupat fiind de îmbinarea unei multitudini de mijloace stilistice (expresive!) cu structura ideatică a textului literar.

O componentă geografică importantă a universului scriitorului o constituie Dobrogea natală, un creuzet fabulos de valori materiale, morale şi spirituale la nivel universal. S-a născut pe malul Mării Negre, lîngă portul Tomis (vechi!), într-un cartier cu douăzeci de copii din douăsprezece naţionalităţi, Boscenko, Hari, Stere, Mahomed, Mustafa, Sidorenco, Nina, Dimi, Alesis, Tătaru, Pişta fiind numele care răzbăteau străzile şi plaja de dimineaţă până seara târziu. Revenirea frecventă la perioada copilăriei şi a tinereţii, la izvoare, dezvăluie aplecarea autorului spre înţelegerea, interpretarea şi perpetuarea sensurilor primordiale şi sănătoase (nepoluate!) ale multiculturalităţii şi civilizaţiei (obiceiuri casnice) poliomorfe, dar şi o bună cunoaştere a înaintaşilor, întrucât: „Cine nu-şi cunoaşte istoria are două şanse; ori moare în groapa altuia, ori crapă cu dreptatea în braţe!” Adică, tot una e: un venetic! Felul în care sunt prezentate numeroase fapte şi realităţi din spaţiul dobrogean fac ca textul să nu poată fi povestit pur şi simplu. La Ştefan Dorgoşan nu subiectul contează, ci structurarea fabulei, la sfârşitul căreia cititorului i se oferă, desigur, mult aşeptata morală: „De aceea vreau să restaurez adevărul, cronologic, care nu are nicio legătură cu viaţa infectă pe care am dus-o şi o suport cu stoicism... Istoria noastră e plină de politruci, refugiaţi, transfugi şi Duluţă! N-avem nici un Dumnezeu. În numele Lui unii au făcut livadă în deşert. Noi, românii, am distrus o Grădină. O Gură de Rai. Nici Deliu, nici Călae nu au pace în mormânt. În viaţă au fost insuperabili, dar nu le-a folosit la nimic!”

Prin cel de-al doilea text, „Mantaua lui Google” („titlul este o găselniţă drăguţă şi foarte reuşită”, spune scriitoarea Silvia Zabarcencu), dedicat, prin asociere, revistei „Mantaua lui Gogol”, cu un umor rafinat, dar şi grotesc, într-un stil „ à la Gogol”, sau de ce nu „à la Dorgoşan”, pătrundem în „universul funcţionarului mărunt”, prezent masiv, uneori până la saturaţie, în literatura rusă a secolului al XIX-lea. Ar fi devenit impracticabil „drumul bătut”? Nicidecum! Naratorul îl întâlneşte pe „bietul” Akaki Akakievici, din povestea gogoliană „Mantaua”, tot (!) funcţionar la… „n-are importanţă Departamentul, este unul oarecare”. Akaki Akakievici, (încă!) erou al timpului nostru, care susţine că sensul dezvoltării istorice este „azi mai uşor decât ieri, dar mai greu decât mâine!” (eronat; acesta este sensul dezvoltării tehnologice!),  nu mai este scribul timid de altădată, căruia „i-ar crăpa obrazul de ruşine dacă ar vedea ce urmaşi netrebnici are”. Deh! “Fiecare trebuie să mănânce şi gura lui ceva”, la o adică, fie şi r...h…t! Naratorul vorbeşte cu o ironie muşcătoare despre Akaki Akakievici – parazit al zilelor noastre, prezentându-l, în linii caricaturale totuşi delicate, în multiple ipostaze groteşti, dar într-o epică participativă, apelând la descântece ancestrale (păgâne, chiar) ca să alunge spiritele rele, disturbatoare, cuibărite ilicit în comunitatea contemporană automatizată şi mercantilă. Omul este supus greşelii. Minunile din ziua de azi nu le fac profeţii, ci roboţii!

Din cele două creaţii literare, şi nu numai, putem observa cum prozatorul, pornind frecvent de la elemente autobiografice le metamorfozează, le cizelează într-un context amplu, generalizator, face numeroase raportări, neostentative, la tradiţia habitatului şi a migraţiei în (şi din) satul dobrogean, dar şi în spaţiul urban. Raportări care transpar şi se succed, atestând un remarcabil potenţial artistic şi o uriaşă capacitate de construcţie. Fixarea propriilor experienţe, a propriilor trăiri, stări, încordări şi fascinaţii la Ştefan Dorgoşan se întrepătrund, se completează şi se potenţează reciproc cu realitatea istorică, economică, socială şi politică. Reuşita literară a prozei sale constă tocmai în acest echilibru permanent al raportului dintre mitologie, elemetele biografice şi actualitate, în contopirea lor, până ce fiecare dintre ele îşi pierde propria identitate, pentru a construi un univers novator, viabil şi pilduitor!

Mihai-Hafia TRAISTA

IURI ANDRUHOVICI – MOSCOVIADA

Mihai Hafia TRAISTA

IURI ANDRUHOVICI – MOSCOVIADA

Poetul, prozatorul, eseistul și traducătorul Iuri Ihorovici Andruhovici s-a născut în data de 13 martie 1960 în oraşul Stanislav (Ucraina). A învaţat la o şcoala specializată, unde şi-a aprofundat cunoştinţele de limbă germană, după care a absolvit Institul Poligrafic Ucrainean din Lvov, secţia editori (1982) şi Cursurile Superioare de Literatură de pe lângă Institutul Literar Maxim Gorki din Moscova (1991). A lucrat ca ziarist, şi-a satisfăcut stagiul militar, pentru o perioadă a condus departamentul de poezie  al revistei «Pereval» din Ivano Frankivsk (1991 – 1995) şi a fost coeditor al periodicului  «Joi», şi vice-preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Ucraina (1997 – 1999). În 1994 şi-a susținut disertația de candidat la studii doctorale, despre opera poetului clasic ucrainean din prima jumătate a sec. XX Bogdan Igor Antonici, interzis în perioada sovietică, iar teza de doctorat, despre operele poeților americani beatnici[1].

Încă în 1985, împreună cu Victor Neborak și Olexandr Irvaneț înființează gruparea literară militantă «Bu-Ba-Bu» (Burlesc – Balagan – Bufoniadă), una dintre primele grupări literare ce a început să reînnoiască în literatura ucraineană, tradițiile  carnavalice și de bufoniadă dând un exemplu strălucit în crearea mitului socio-culturar. În ierarhia trupei «Bu-Ba-Bu» ocupă un loc important de Patriarh, de unde i se trage și porecla: «Patriarh al literaturii ucrainene». Totodată este unul din fondatorii tendinței postmoderne în literatura ucraineană, numită convențional «fenomenul stanislăuean». La începutul anilor ’90, împreună cu  Iuri Izdrek publică primele numere ale revistei postmoderne din Ucraina «Joi».

Opera literară a lui Andruhovici, în mod oficial poate fi împărțită în două părți: poetică și prozatorică. Debutul său poetic a avut loc în același an cu formarea trupei «Ba-Bu-Ba» (1985), cu o culegere de poezii «Cerul și piețele», primită foarte bine de critica literară.  Cu toate acestea, a doua culegere de poezii a lui Andruhovici «Centrul orașului» (1989) nu poartă amprenta  babubaismului ci mai degrebă pe cea a elegiilor clasice. În schimb în a treia culegere de poezii «Păsări exotice și plante» (1991), care cu voia autorului ar fi trebuit să poarte subtitlul «Colecția de monștrii» găsim o poezie de bâlci, pe deplin balaganică. Activitatea poetică a lui Andruhovici se întrerupe spre sfârșitul anilor ’90 prin ciclurile «Scrisori către Ucraina» ( publicat în revista «Joi» nr. 4)  și «India» (publicat în revista «Suciasnist» («Contemporaneitate»), 1994, nr. 5). De abia în 2004 va reveni la poezie publicând culegerea «Cântece pentru cocoșul mort»[2].

Imaginea dominantă a tabloului poetic la Iuri Andruhovici din toate perioadele sale de creație – spune Nadia Havriliuc – este căutarea tensionată a unei «existențe spirituale verticale» semnificativ redusă până la împăcarea  «verticalului cu orizontalul», – de aici reiese și combinația durabilă a ironiei cu pateticul, înclinarea către stilizare și înlocuirea «eroului liric» de fiecare dată cu o «mască» nouă.[3]

În proză, Iuri Andruhovici debutează cu un ciclu de povestiri «În partea stângă, lângă inimă» (în revista «Drapelul» (1989) – aproape o factografie a serviciului militar al autorului, o «broșură de carâmb» originală care s-a format în timpul serviciilor de planton. În 1991 apare povestirea paraistorică «Nemiylo din Nemirov, un tâlhar frumos» (revista «Pereval») a cărei caracteristică stă la baza viitoarelor romane ale lui Andruhovici: înclinația de a se juca cu textul, dar și cu cititorul, mistificarea (la urma urmei destul de transparentă), colaje, erotism, dragostea de magie și de anormal.

Romanele: «Recreațiile» (1992), «Moscoviada» (1993) și «Perversiunea» (1996) pot fi privite ca o trilogie ale căror erou (antierou) este poetul boem ucrainean (de fiecare dată altul: Khomski în «Recreațiile», Otto von F. în «Moscoviada» și Stas Perfectski în «Perversiunea»), care se trezește în epicentrul transformărilor fatale ale «fizicii în metafizică» și invers. Toate aceste romane sunt un amestec de stiluri: (confesiunea, realismul negru, goticul, satira, groaza). Timpul de desfășurare al acțiuni este foarte limitat și condensat: O noapte în «Recreațiile», o zi în «Moscoviada», cinci zile și cinci nopți în «Perversiunea».

Prin acest poet boem ucrainean, Andruhovici a vrut să-l reprezinte pe fiecare ucrainean în parte și să arate în romanele sale calea pe care ar trebui s-o urmeze acesta pentru a se «vindeca», pentru a se reînnoi. Genialitatea scriitorului constă în faptul că el a reprezentat evoluția personajului principal – poet ucrainean –prin intermediul spațiului în care apare acesta, mai bine zis, a orașelor în care are loc acțiunea din romane. Acest spațiu artistic, cum este numit în critica literară, a fost analizat de numeroși teoreticieni, printre care cei mai importanți sunt: M. Bahtin, I. Lotman, D. Lihaciov și alții[4].

În romanele lui Andruhovici apar atât spații reale, cât și imaginare, închipuite de către autor. Astfel, primul roman «Recreațiile», eroul, Khomski se află într-un orășel (fictiv) din Carpații Ucrainei Ciortopil. Pe lângă faptul că orășelul este foarte mic, mai este și înconjurat de munți, ceea ce poate însemna un spațiu închis, fără posibilitatea de a scăpa din el.

În «Moscoviada» poetul Otto von F. se află la Moscova, capitala marelui Imperiu, dar și într-o Moscovă subterană, închipuită de autor.

În «Perversiunea», poetul Stas Perfetski își petrece timpul în «orașul mângâiat de ape», orașul culturii, – Veneția, oraș European–  simbol de libertate pentru Andruhovici, o libertate văzută din punct de vedere al conștiinței. Ucraineanul reprezentat prin poetul boem are șansa să cunoască un alt mod viață, să interacționeze cu oamenii care au o cu totul altă gândire, alte obiceiuri, care privesc viața cu alți ochi.

Specialistul rus în literatură, Mihail Bahtin este de părere că există mai multe cronotopuri*  ale spațiului: cronotop ciclic (ideea de repetabilitate, de vârtej), cronotop rectiliniu (ideea de evoluție, perspectivă artistică, spațiul prezent și viitor) și cronotopul perpetuu (creează în lumea artistică situația unui spațiu încremenit și timp oprit)[5]. Pentru spațiul artistic din romanele lui Andruhovici cel mai bine se potrivește cronotopul rectiliniu, deoarece cu fiecare roman nou Andruhovici îl continuă pe cel de dinainte sugerând evoluția eroului; ce nu a realizat Khomski, a realizat Otto von F., acțiunea mutându-se din misticul oraș al Ucrainei, Ciortopil, în capitala Imperiului Sovietic, trecându-se astfel de la un spațiu mărginit la unul mai larg. Dar Andruhovici nu se oprește aici și găsește soluția de salvare a ucrainenilor – Europa, dându-le un exemplu plasându-l pe poetul ucrainean în  Veneția.

În cel de-al patrulea roman al lui Andruhovici  «Douăsprezece inele» (2003) nu simbolismul locului este principal, ci acela al personajului. În Karl Țumbrunen Andruhovici și-a materializat ideea pe care a exprimat-o în cele trei romane pecedente, ideea de evoluție cu ajutorul culturii europene; personajul principal de data aceasta, se întoarce în Ucraina cu totul schimbat, nou, nu are în el nicio urmă de răutate, este bun, romantic, îi place natura (care nu a putut fi contemplată până acum din cauza problemelor sociale și spirituale ale oamenilor).

În afară de aceste patru romane Iuri Andruhovici a mai scris romanul «Taina. În loc de roman» (2007). După care urmează culegerile  de proză scurtă «Motorul iubirii în trei cilindri» în colaborare cu Serghei Jadan și Liubko Dereș, «Scriitorii despre fotbal» (2011) și «Lexiconul orașelor intime», memorii (2011).

Eseistica lui Iuri Andruhovici se datorează în mare parte călătoriilor sale astfel apare cartea de eseuri «Dezorientarea zonelor» (1999), eseul «Revizuiri central răsăritene», împreună cu eseul lui Andrzej Stasiuk «jurnal de bord»,  apar într-o carte ce poartă titlu «Europa mea» (2000) și  «Diavolul se ascunde în caș» (2009).

Apariția romanului «Moscoviada» a determinat pe unii critici literari să-l asemene pe de-o parte cu «Moscova – Petușki», romanul scriitorului rus Venedict Erofeev, iar pe de altă parte cu romanul scriitorului polonez Tadeuș Konwicki «Mica apocalipsă». Primii se bazau pe faptul că Andruhovici a locuit la Moscova exact în perioada când se tipărea romanul «Moscova – Petușki», iar ceilalți pe traducerea de către Andruhovici în limba ucraineană a romanului «Mica apocalipsă». Oxana Zabujko numește «Moscoviada»  ca fiind: «O mică apocalipsă scrisă în spiritul malorossian (ucrainean).»

Prezentând «Moscoviada» la emisiunea «Omul care aduce cartea» Dan C. Mihăilescu spune: «Plutim exact pe tradiția lui Leonid Andreev și Mihail Bulgacov. Totul este demonizat, totul este cariat, singurul lucru bun pe care îl putem face este ca prin perdeaua de vodcă să stăm de vorbă cu dracul.»

«Moscoviada» este povestea tânărului poet ucrainean Otto von F., numele său nu face parte dintre numele tradiționale rusești, poate că e o aluzie la Imperiul Austro-Ungar de care aparținea cândva orașul natal al lui Andruhovici. El  urmează cursurile superioare ale Institutului Literar din Moscova, cursuri pe care le-a absolvit și autorul la începutul anilor ’90. Romanul este definit de către autor ca fiind «Romanul groazei», ceea ce caracterizează în mod clar textul în care este descrisă o zi din viața poetului, mai exact o zi de sâmbătă, o zi liberă în care nu se duce la cursuri.  Otto von F. trăiește într-un cămin studențesc de tip sovietic, – o miniatură a statului totalitar– pe care autorul îl descrie în cele mai mici detalii «... văgăuna asta blestemată, numită căminul Institutului Literar, instituție gândită pentru propria justificare și împăcare a sistemului, un  labirint de șapte etaje ridicat în mijlocul monstruoasei capitale, în inima atinsă de putreziciune a imperiului...». Speranțele poetice din provinciile imperiului sovietic, viitori reprezentanți ai literaturilor naționale, alcătuind versuri în idiș medieval, poeme ucrainene în versuri și strofe de cântece uzbece, trăiesc în acest loc în care glasurile și mirosurile creează o unitate dialectico-simbiotică – «un buchet de arome de tobogan de gunoi, halene cu alcool la origine și spermă. Șuieră tigăi, zornăie găleți și chei, se trântesc uși...». Aici putem observa motive antonimice ale locuinței și lipsei de locuință. Bulgacov spunea că: «Locuința este piatra de temelie a vieții omenești. Fără locuință omul nu poate exista». Trăind în cămin, oamenii au impresia că dețin «propriul lor acasă», este doar o iluzie, deoarece ei deși au o locuință nu au acel «acasă». La fel se simte și eroul «Moscoviadei», el nu poate crea: «Dar nici că te-ai putea împotrivi cu ceva – toate poeziile tale au rămas undeva în urmă, în sferele luminoase ale Ucrainei. Atmosfera moscovită era prea densă, prea impenetrabilă pentru viersul lor de privighetoare». Aici motivul «acasă» capătă o însemnătate spirituală. În acest sens «făra adăpost» nu este doar Otto von F. ci și întreaga populație a Uniunii Sovietice. Popoarele nu au propriile lor țări (patrii), doar niște republici efemere. Imperiul vechi se prăbușește, iar oamenii parcă stau suspendați în aer, neștiind încotro să se îndrepte, simt un mare gol spiritual. Asta îi obligă să-și caute alinarea în alcool pentru a găsi cât de cât un sens existenței lor și a scăpa de acea viață gri, impersonală. «Votca devenise supremă: țelul cel mai înalt, providențială monedă de schimb, sfânt Graal, diamant de Golconda, aur al lumii». Exact această criză spirituală, acel «fără adăpost» spiritual este cea mai importantă caracteristică a sfârșitului imperiului.

Otto von F. se trezește și coboară în sala de dușuri –  o pivniță împuțită de flegme, resturi de săpun și smocuri vechi de păr – unde profită de ocazie și întreține relații sexuale cu o studentă negresă «care se apleacă așa, fără ca măcar să se uite înapoia ei, încet și supusă. Ca o ofertă. Sau, poate, ca un îndemn (...) se dăruie așa cum numai sclavele o fac.» Întorcându-se de la duș, constată că nu a închis ușa și în cameră îl așteaptă  frații săi întru spirit și la drept vorbind, mai degrabă întru... spirt: Iura Golițîn, poet cu studii superioare, fost îndrumător la o închisoare, care semăna foarte mult cu Ivan Sergheevici Turgheniev, în tinerețe având însă trăsături mai țanțoșe decât veritabilu clasic, Arnold Șpaț din sudul Ucrainei, din sânul unei populații vorbitoare de limba rusă «dramaturg, copil al dezghețului, cu mare trecere la femei și cam atât, purtător de barbă tip Hemingway, actor profesionist, băutor, clovn și cartofor, posesor de inimă largă, un caracter hâtru, încă odată băutor, vagabond, bun prieten, iute din fire, dansator și bătăuș fanatic...» și Roitman care ne este prezentat astfel: «E evreu. Și o să fie chiar ultimul evreu care o să părăsească țara asta, că, de părăsit, tot o s-o părăsească. Cernăuțiul nu mai e ce-a fost, iar Odesa așijderea. (...) Poezia lui seamănă cu o atmosferă de vară dintr-un orășel, abundând de iarbă, pietre vechi și colb dulceag.» Cu acești frați întru spirit și întru spirt, doi provenind din Ucraina copiii adoptivi ai imperiului, la fel ca și el, dar nici Golițân nu era cetățean de prima mână, deoarece își lăsase barbă și solicitase eliberarea din funcție de îndrumător, cu o zi în urmă Otto von F. băuse până la unu și jumătate dimineață: «De opt ori 150 g de coniac de la aprozar, de două ori ceva fermentat, marca «Saliut», la care s-au adăugat două «Poloneze», chiar poloneze, câștigate de la un tip din Novosibirsc, după o partidă de biliard la Casa centrală a Scriitorilor. Finalul avusese loc în incinta căminului. Cu spirt medicinal din propriile rezerve...». Firește că acum toți suferă și sunt morocănoși, dar nu regretă nimic, ba dimpotrivă, iar «li-sa făcut de bere și jocuri. Și unde găsești bere și jocuri? Bineînțeles că pe strada purtând numele lui Fonvizin, un clasic al teatrului rus». Ce-i drept Otto von F. nu a călcat niciodată prin acel bar-berărie, dar acum are ocazia «căci mâine poate va fi prea târziu», spune naratorul. La început se împotrivește motivând că are neînchipuit de multe lucruri de rezolvat, numai că lipsit de tărie de caracter dă înapoi și se duce.

«– Înțelege și tu că, de fapt, puțin ne pasă dacă vii sau nu, argumentează Șpaț, cu calm, dacă vrei niște bere sau nu. De un singur lucru ne pasă totuși, iar acela se numește companie de proastă calitate și influențe dăunătoare, de care și urmărim să te ferim.

–        Ce mai, ne doare sufletul de tine, spune Roitman.

–        Fiindcă te și iubim ca pe un frate mai mic, suspină și Golițîn».       

Otto von F., «ca orice locuitor al Galiției», își imaginează barul-berărie ca fiind un loc comod, cu un drăcușor simpatic cu burta rotofee agățat de firma de la intrare cu lumini înăbușite, cu muzică în surdină și bineînțeles cu un chelner care îi va întreba politicos Ce poftiți, vă rog? Însă barul-berărie s-a dovedit a fi o construcție de neînțeles, o piramidă pliantă, un soi de hangar pentru bețivi, un colos de mărimea gării din Kiev, o instalație gigantică de triaj de dinaintea porților către iad. Alături se afla o bucată de teren, de aceleași dimensiuni, mărginită de niște stâlpi de metal, sub un acoperiș de plastic, fără pereți, doar sârmă ghimpată, legată la rețeaua de curent electric. Dar ca să poți intra în această construcție trebuie să plătești o rublă – «tribut datorat lui Belzebul», în schimbul căreia obții un pește trist, cenușiu și mort, un fel de bilet de intrare către comuniunea berii «un împuțit de simbol sacru, venind dinspre creștinismul timpuriu. Un simbol blasfemic, căci aici are loc o liturghie eretică, o orgie apocaliptică în care sunt amestecate cerul gurii și vezica urinară.» Dar ca să poți bea bere trebuie să-ți aduci recipientul de acasă. «Ei bine, așa, subit, în imperiu lipsesc cănile. Dar dacă toate au fost duse și închise în Kremlin, pentru cazul în care izbucnește războiul civil? Și ce dacă masele răsculate ar trece zidurile Kremlinului, s-ar apuca membrii biroului politic să arunce asupra lor cu cănile acelea umplute cu gunoaie și rahat? Dar poate că tocmai cănile astea și mai degrabă situația că ele nu există demonstrează că mama imperiu nu este deloc îndreptățită să viețuiască mai departe.»       

Per-Arne Budin, profesorul catedrei de slavistică la Universitatea din Stocholm, în eseul «Sfârșitul imperiului: Romanul lui Iuri Andruhovici «Moscoviada», vorbește despre trei căi prin care se desconstruiește imperiul: prin felul narațiunii, prin limbajul folosit și prin alcool. Personajul principal, care este totodată și naratorul, aflându-se pe parcursul întregii zile sub influența alcoolului povestește despre căderea imperiului. Imperiul trebuie să cadă din cauza lipsei de alcool: «Ai fost învățat cândva că Imperiul  roman a fost adus în pragul căderii de către sclavi și coloni. Pe acest imperiu îl duc însă de râpă bețivii. Într-o bună zi or să se strângă cu toții în Piața Roșie și cerând bere, or să înainteze către Kremlin. Se va trage asupra lor, dar gloanțele vor ricoșa din coșurile piepturilor lor de alcoolici, impenetrabile. (...) Imperiul trebuia să se ocupe neapărat de bețivii lui (...) numai că imperiul își trădase bețivii. Pricină pentru care se îndrepta acum direct către pieire». Alcoolul este principala cauză a căderii imperiului.

Aici, în berăria de pe strada Fonvizin observăm simbolul carnavalului: «Tot mai mulți clienți noi își fac intrarea.  Ofițerii, care, până în urmă cu ceva timp, contribuiau încă la menținerea unui anumit nivel al atmosferei și care mai și cântaseră minunat, au adormit. Locul lor e luat de farisei și saduchei, jucători de noroc, interpreți ai vechilor scrieri, asasini și sodomiți, maseuri, cămătari, liliputani, preoți ortodocși, în rase spălăcite, artiști de circ, desfrânați, cazaci, adepți ai lui Khrisna, legionari romani.»

Părăsind barul-berărie Otto von F. își continuă călătoria prin Moscova. Putem observa cum de-a lungul întregului roman încearcă să se smulgă din acest «iad» în care s-a trezit. Asta reiese și din mustrările de conștiință pe care le are – trebuia să se întâlnească cu niște cunoștințe în legătură cu înființarea la Moscova a unui ziar ucrainean: «Totuși unde te duci Otto von F.? Nu uita de copiii prietenilor tăi, de Kirilo și de cuvântul dat». Deși are mustrări de conștiință Otto von F. găsește motive pentru a-și justifica propria-i inactivitate, astfel rostogolește spre fundul «iadului».

În timpul călătoriei cu autobuzul ca și pe parcursul întregului roman Otto von F. se confesează în fața imaginarului rege al Ucrainei, Olelko al II-lea. Autorul stăpânește la pefecțiune mijloacele de comparație culturologică și nu se teme să  le folosească. Istoria Ucrainei ne-o prezintă într-un context parodic în care, pentru a-și impresiona cititorii, îl introduce pe acest personaj aproape burlesc, nefixat în nicio carte de istorie, – regele Olelko al II-lea Dolgoruki-Ruricovici, a cărui figură, după cum spune I. Betko în «Figura arhitipică a bufonului în proza postmodernă ucraineană» reprezintă trei măști grotești: a războinicului curajos, a unui judecător drept și cea a unui neîntrecut chefliu, toate aceste trei măști limitează imaginația monarhului despre mijloacele prin care ar putea atinge nemurirea. De asemenea avem motive de a-l privi pe acest rege ca pe un alter ego a lui Otto von F. din punct de vedere al comportamentului său. De fapt avem doi bufoni, iar primul încearcă în mod clar să se afirme pe spatele celui de-al doilea.

În drum spre magazinul «Lumea copiilor» Otto von F. trece pe la iubita sa Galea, un personaj foarte interesant. Descrierea locuinței acesteia crează inițial o impresie negativă, bizară: «Iată și ruina de casă, casa-avorton năpădită de copaci, vechea fortăreață, cea în care nu mai locuiește nimeni, în afara unei sărmane nebune, care iubește reptilele, și pe tine, von F. poate că limba ți s-a lungit de mult, ajungând de două ori mai întinsă, înmuiată de atâta alcool și despicată de atâta pălăvrăgeală». Dar imediat după aceea naratorul o evoluează vaforabil: «Dar clădirea era frumoasă. Tocmai vegetând ca acum, pe jumătate prăbușită, cu găvane negre de ferestre și balcoane dărăpănate, în ploaia care nu vrea să mai contenească. Și cam ce s-ar dori cu ea? Să fie dată jos? Păcat: un exemplu unic de artă modernă, cumpăna veacurilor, înflorire a capitalismului rusesc, epoca de argint a decadenței, nietzscheeni, tolstoieni, soloviovieni, eurasiatici, anarhiști mistici, tineri sinucigași și Dumnezeu-mai-știe-ce».

În acest episod există foarte multe aluzii mitice și culturologice, de care este pătruns întreg romanul. Unii cercetători sunt de părere că iubita poetului, Galea, într-un sens ironic ușor deformat, se asemăna cu Psiheea care își întâmpină surorile într-un palat fermecat, în care ele se îmbăiază și se înfruptă din bucate alese. La fel și în «Moscoviada», Otto, înainte de a face o baie fierbinte, stă de vorbă cu Galea: «Ea, tăcută ca un șoricel, morocănoasă, ținând în mână un pahar plin de rachiu, pentru ca imediat să izbucnească și muzica – chitare, flaute, tobe, clavecin, apa curge în baie, coruri englezești îi îndeamnă pe navigatori să descopere pământuri noi, exotice, caravele acostează la malul unor insule jilave ale sudului…»

Astfel, la Andruhovici, muzicanții se transformă într-un simplu magnetofon, baia romană în vană, iar dragonul într-un șarpe, care de fapt e doar o biată izolație de baie.

Ieșind de la Galea Otto von F. nimerește în sfârșit magazinul «Lumea copiilor», după ce trece printr-o serie de întâmplări la cantina de lângă restaurantul «Praga». Lumea copiilor este «înfiorătoare, strâmtă, perversă, nervoasă și cinică! Căci poate tocmai aici urmează să-și piardă copilăria și odraslele noastre, prin sălile acestea, pe la etajele acestea, la cozile astea fără noimă, întinse pentru nimic și să contenească să mai fie copii și ies de aici ca suflete schiloade, buni numai la edificarea comunismului sau a realității socialiste existente sau a oricărei alte absurdități asemănătoare». Pe rafturile magazinului nu se găsește decât un singur produs – modelul unui porumbel de hârtie pe care să-ți încropești singur. «Mii, sute de mii, milioane de porumbei de hârtie, produși de o fabrică de tancuri». Porumbelul – simbolul sfântului duh. Acest detaliu vorbește despre spiritualitatea artificială a Uniunii Sovietice și despre binedezvoltata industrie militară.

Aici în toaleta magazinului lui Otto von F. I se fură portmoneul în care avea biletul de întoarcere spre Kiev. Îl urmărește pe hoț care fuge pe drumul ce duce spre subsolul magazinului unde se îneacă în canalul de scurgere. Negăsind ieșirea din subsolul magazinului, poetul beat nimerește fără să vrea într-o zonă subterană a metroului guvernamental, unde este arestat de către gardieni.

Această Moscovă subterană este foarte limpede demonizată, este simbolul iadului în care a coborât poetul Otto von F. în căutarea răspunsurilor, la fel cum au făcut-o Dante, Orfeu sau Eneu, dar în același timp poate fi labirintul sufletului său prin care rătăcește în căutarea drumului său.

În această zonă subterană secretă a Moscovei trăiesc șobolani uriași, iar gardienii se pare că vor să-l arunce ca hrană acestora. Îl închid într-o cușcă ce se afla într-o încăpere strâmtă, împuțită și umedă. «Pe trei laturi, barele groase ale zăbrelelor despart cușca de restul lumii (Ha-ha!). Pe cea de-a patra latură, în spatele tău, se află zidul, iar în el practicată o ușă ferecată, îndărătul căreia pare să se agite și să scrâșnească ceva ca o sălbăticiune, numai că nu poți ghici ce ar putea fi». Cușca este încă un simbol al imperiului, separată de restul lumii prin zăbrele și groază (ușa îndărătul căreia se agită ceva, acest ceva este un magnetofon), acest simbol ucide în om tot ce-i omenesc, «după care  câteva injecții corespunzătoare și te înmoi peste măsură. Paralizezi. Și  te împaci cu toate cele. Și urmează să porți frica în tine pe mai departe.»

În cușcă la Otto von F. vine «kagebistul» Sașko. KGB-ul a încercat de trei ori să-l racoleze, nu se putea ca un literat ucrainean venit la Moscova să nu fie unul de-al lor. În primele două încercări au eșuat, după care l-au șantajat că-l vor aresta pe bunicul său care a colaborat cu trupele SS. Otto acceptă și semnează, dar reușește să nu dea nicio informație, să nu facă nici un rău nimănui. Sașko de această dată vorbește în limba ucraineană, scrie poezii în limba ucraineană și intenționează să le publice în periodicele ucrainene. Sașko îi enumeră toate «crimele» care l-au condus spre această cușcă în care va deveni obiectul unor experimente.

După ce pleacă Sașko apare Galea, colaboratoare a KGB-ului și ea care a primit misiunea de a-i administra un drog. În dialogul pe care-l poartă cu ea Otto von F. își face bilanțul vieții: «Viața nu mi-a fost chiar atât de lungă, precum mi-au prorocit țiganii nomanzi și astrologii cu studii și cu atât mai regretabil, nici nu s-a scurs chiar atât de plină de strălucire. Nu am dorit să-mi fac vreun dușman și am vrut să le fiu mereu pe plac tuturor, căci am știut că unicul și cel mai amarnic dușman nu-mi sunt decât eu însumi. Numai că a fost peste poate să mă fac plăcut tuturor. Aflat în căutarea armoniei, aveam să sfârșesc de fiecare dată gonit. Și așa experiența acumulată a fost aceea potrivit căreia lumea este guvernată de ură. Aceasta fiind singura ei forță ce o ține în mișcare. De ea am vrut să scap. Și am vrut să întreprind o călătorie în jurul lumii, numai că banii nu mi-au ajuns niciodată nici cât să ajung cu vaporul până la Veneția. De aceea m-am și mulțumit cu vise, cu dragoste și cu băuturi tari. Uite, băutura este un fel de călătorie! O călătorie prin emisferele eliberate ale conștiinței și prin asta, ale existenței. Într-o minunată zi de mai, ploioasă, așadar astăzi, în împrejurări ușor obscure, am nimerit în lumea subpământeană. Dar să-ți închipui că m-am manipulat de unul singur și mi-am urmat propriul plan, independent, nu a fost, după cum se arată, decât o iluzie, o autoînșelătorie naivă. Ca supus al imperiului, posesor al pașaportului său și participant la numeroase referendumuri, nu reprezintă decât o bilă într-un interesant joc de biliard. O bilă care așteaptă să fie lovită pentru ultima oară».  Lui Otto parcă i se deschid ochii, vede ceea ce imperiul ascundea de el și de fiecare om care trăia în el, înțelege multe din greșelile sale, face primul pas spre purificare.

Evadând din cușcă, ajutat de Galea Otto se îndreaptă către inima iadului: «Ai apucat-o în jos, în adâncul și mai adânc, în iad, von F. Ai putea să-ți afli scăpare de prin partea locului?». Urmărit de gardieni Otto nimerește într-o sală uriașă, de proporțiile  Pieței Roșii, în care: «Miile de capete ale întregii societăți prezente beau, petrec, se amețesc, înfulecă, beau în cinstea cine știe cărei frății, se sărută zgomotos, anunță câte ceva, unele chiar cântă, iar altele vomită.  Așa că nimeni nu-ți simte prezența. Cum ar putea să fie remarcată în Piața Roșie prezența unui singur om, nevolnic și fără de vreun folos?».

După al șapte-lea strat de alcool (sau poate după al șapte-lea cerc al iadului?), Otto se îndreaptă spre toaletă, unde face încă un pas spre purificare: «în sfârșit, dai afară din tine toată ziua cu pricina, elementele ei chimice și substanțele ei organice, toată Moscova asta. Te deșerți în spume, absent, nestăvilit și mulțumit, în timp ce mișcările tale spasmodico-extatice amintesc de un saxofonist de jazz, orb, aflat în culmea unei improvizații care-ți taie răsuflarea... Atunci deshizi amândouă robinetele și te speli cu apă din belșug. Te simți atât de ușor și atât de bine, cum nu ți s-a mai întâmplat de mult.»

Aici, în toaletă Otto von F. întâlnește un unchiaș, un omuleț neînsemnat pe care cercetătoarea S. Les în lucrarea sa «Totuși încotro te îndrepți, von F.?» îl aseamănă cu chipul lui Dumnezeu în fața căruia el se spovedește de păcatele sale, încă un pas spre purificare: «eu unul, în viața asta scurtă a mea, am tăgăduit, am trădat și m-am întins cu atâtea, m-am arătat înfuriat și am băut, am mințit și am fugit, am cedat ispitei, m-am fălit și... numai de omorât n-am omorât încă.»

După toate acestea Otto von F. Participă la simpozionul morților, dar el deja înțelege foarte bine scopul călătorie sale: «Pricepe, unchiule, că, uneori, poeții chiar simt nevoia să coboare sub pământ, cu intenții creatoare. Unii dintre ei își caută iubitele. Cum ar fi Orfeu sau Dante. Dar asta doar așa... vremelnic. Pentru a nu mai tânji după ele și pentru a zămisli terține fantastic de tânguitoare și rafinate. Numai că așa, treptat, m-am cam săturat de ceea ce-i pe-aici, pe dedesubt. Și ar fi timpul să purced și eu la alcătuirea propriilor mele terține.»

Una din scenele culminante ale «Moscoviadei», – spune I. Betko, în lucrarea citată mai sus, este alegerea simbolică, de către erou, a măști bufonului care în literatura ucraineană este strâns legată de motivul carnavalului, – folosit pentru prima oară în literatura postmodernă, în romanul «Recreațiile»: «De fapt, sărbătoarea învierii Sfântului Duh pare un mare circ. Profetul se dovedește a fi la fel ca și ceilalți, un bufon, iar întreaga sărbătoare – o feerie carnavalească a iluziilor și a nonsensului».

Astfel mascat, Otto intră neobservat de nimeni în sala de conferințe, pe a cărei pereți mișcători apar proiecții ale celor mai neobișnuite obiecte, care reprezintă existența puterii sovietice: «apar plutind ziduri distruse, spânzurători, tancuri, sateliți artificiali care se desprind de pe suprafața Pământului, un grup de combine secerătoare-treierătoare semănând cu o turmă de giganți preistorici. Miroase a putrefacție, dar miroase și a coniac.». Dar și publicul din sală este pe măsura carnavalului: «Moși Crăciuni, pirați, indieni, oricnici, muscari pestriți, tâlhari, alcoolici și alte făpturi de poveste. Și mai prezente sunt însă felurite dihănii, cu trompe, râturi, boturi, gheare și cozi, care te trimit cu gândul la o serbare de grădiniță. Sau la o școală de alienați mintali». În prezidiu se află septetul simbolic care construiește planuri strategice în legătură cu viitorul imperiu. În acest septet Otto recunoaște șapte simboluri ale totalitarismului – Ivan cel Groaznic, Dzerjinski, Lenin, Minin și Pojarski, Suvorov, Ecaterina a II-a și Likianov. Toți sunt călăii poporului ucrainean și oricărui popor mic din marele imperiu al răului. Dar acest sectet poate fi și simbolul draconului biblic, cu șapte capete, al imperiului.

Otto von F. nu rezistă la discursurile ideologilor, își dă seama că a sosit timpul să facă ceva. Toți acești morți s-au devedit a fi doar niște păpuși de cârpă umpluți cu rumeguș, doar el singurul este real. Interesantă și totodată ciudată apare figura kagebistului Sașko care se preface treptat în înger ocrotitor al lui Otto, uitându-se la acesta cu o privire care îi dădea de înțeles că singura posibilitate de a ieși din această sală este luarea unei hotărâri radicale: «Nu-ți rămâne decât să-ți dai jos masca de clovn. Și să-ți tragi un glonte în tâmpla dreaptă. Măcar n-o să mai curgă niciun pic de rumeguș. Tu ești unul adevărat. Nu vreo momâie. Iar altă cale nu e».    

Otto von F. ține și el o cuvântare din care nu se alege nimic: «Cunosc marea literatură rusă – spune el – tradițiile umaniste. Credința în Dumnezeu, căutarea Domnului. Cămata Domnului. Dar, în ciuda tuturor acestora, voi face ceea ce trebuie să fac. Atât și nimic mai mult. Nu în numele vreunuia dintre popoare. Și nu din vrerea vreunuia dintre popoare. Din proprie voință. Capul mă doare mult prea rău și odată și-odată, trebuie să se termine și cu asta. Așa că încă odată: atenție!» După această cuvântare trage în dragonul cel cu șapte capete al imperiului, asemenea unui pușcaș iscusit din armată: «Se prăbușesc unul după altul, în ordinea în care zboară și gloanțele tale  – niște momâi, nimic altceva. Și abia atunci pricepi și tu ce te-a înspăimântat într-atât la ele, pe măsura ce te-ai apropiat de locul în care ședeau. Spaima mi-a venit de la faptul că sunt simboluri. (...) Din unii din ei încă se mai scurge rumeguș, din alții ies la iveală gândaci de bucătărie sau atârnă cine știe ce viscere artificiale. Un tablou cu totul dezgustător. După toate astea Otto von F.  se sinucide cu ultimul cartuș, ucigând astfel sclavul din el, căci astfel nu se mai poate trăi: «Oricum ar fi, tot am apucat să scriu câteva poezii acceptabile. Și nici n-am fost vreun tip chiar așa de rău. Glonțul pătrunde prin tâmplă. Și abia după aceea auzi și tu zgomotul împușcăturii».  Prin acest gest sinucigașul distruge pe ucraineanul născut și educat de puterea Sovietică, care trebuie să moară pentru a se putea renaște noua Ucraină Independentă.

Potopul pune punct existenței capitalei Imperiului: «Ploaia nu contenise nici măcar un moment, ziua întreagă. Pline până la buză cu nisip, cenușă, trandafiri, hîrtii, pene de porumbei, măști, șobolani morți și alte gunoaie, canalele de evacuare nu mai făceau față. Era din ce în ce mai limpede: inundațiile erau pe cale să se declanșeze. Iar Moscova înceta să mai existe».

Renăscut din moarte Otto von F. părăsește imperiul distrus și pleacă cu trenul spre capitala patriei sale Kiev, iar biletul său de călătorie nu este altul decât peștele mort, pe care l-a primit în schimbul unei ruble la barul-berăriei de pe strada Fonvizin, care de fapt era biletul spre bere, spre beție. Acum acest pește, simbolul creștinității, pe jumătate viu, este biletul său spre Ucraina: «Tot ce i-aș fi putut oferi conductorului în schimb era un somn devenit și mai greu, pe jumătate viu, cine știe cum o fi ajuns și el prin sacoșa mea și ce-o fi făcut pe-acolo. Sentimentul meu e că parcă mi-a fost înmânat cu prilejul cine știe cărei întruniri mai importante».

Acum după ce Otto von F. a renăscut, ia sfârșit și discursul satiric, al naratorului aflat sub influența alcoolului, el nu mai este un bufon ci un ucrainean nou, renăscut, la fel ca și regele imaginar al ucrainei Olelko al II-lea, parcă devine personificarea originală a Ucrainei: «Acesta este adevărul. Milostivirea Voastră, căci o asemenea țară chiar există. Ea nu a fost inventată de sfetnicii, astrologii și preoții voștri militari. Căci până și cea mai capricioasă, dementă (omenească!) puterea de imaginație este întrecută de realitatea acestei țări. Este dureros de reală. Și de nimic protejată față de Răsărit, nici măcar de niște munți. (...) uneori visăm la Europa. Iar noaptea ne plimbăm pe malul Dunării. Și amintirile ne podidesc: mări calde, porți de marmură, pietre fierbinți, plante agățătoare din sud, turnuri singuratice. Numai că toate astea nu țin mult». Prin aceste cuvinte scriitorul se adresează mentalității europene a ucrainenilor, poate încă neadormite pe veci. Menirea lor este de a fi europeni, dar ei de câteva secole obligați sau de bună voie se dezic de această menire.    

---

[1] Generația beat (the Beat Generation în limba engleză) a fost o mișcare social-literară inițiată de un grup de scriitori americani din anii 1950 și 1960. A avut ca centre de activitate cartierele Greenwich Village (New York), Venice West (Los Angeles) și North Beach (San Francisco). Adepții acestui curent, uneori numiți «beatnici» (beatniks în limba engleză), își exprimau alienarea de societatea convențională, «pătrată», prin adoptarea unui stil de îmbrăcăminte oarecum neîngrijit ți a unui vocabular împrumutat de la muzicienii de jazz.

[2] Cocoșul mort  (Мертвий півень) formație de rok din Ucraina, înființată în 1989.

[3] Nadia Havreliuk  Поліметричний вірш періоду постмодерну,  ж. Слово і час, 2012 

[4] Maria Hosciuk-Szemeniuk, «Europenizarea – soluția lui Iuri Andruhovici», Mantaua lui Gogol, nr 2, 2011.

[5] Mihail Bahtin, Voprosy literatury i estetiki,  М., 1975, p. 122.

[6] Daryna Popil, The reflection of ukrainian postmodernism in media, Visnyk Lviv Univ, ser. journ.

Is. 34. P. 183–187  

Vasyl Symonenko - Vinul de trandafiri

VINUL DE TRANDAFIRI

     
      (Traducere din ucraineană de Mihai Hafia TRAISTA)

Până şi moşnegii satului întorceau capul după ea, cât despre flăcăi... nu era unul care să nu o  fi măsurat cu privirea din cap până-n picioare. Unora, văzând-o, le sticleau ochii de pasiune, alţii uitându-se la ea nu erau în stare să-şi ascundă poftele, iar alţii doar o mângâiau cu privirea adorând-o ca pe o capodoperă a frumuseţii. Când trecea plutind prin sat, cu sapă în spinare, cu cosiţele negre căzute peste sânii frumos arcuiţi, într-o linie nici copilăroasă nici matură, flăcăii turbau privind-o. Seara se apropiau timid de portiţa ei vorbindu-i cu entuziasm despre dragoste, ea îi asculta tăcută cu capul puţin plecat. Nimeni nu a îndrăznit  vreodată să o atingă, temându-se parcă să nu-i pângărească frumuseţea. Ea nu dispreţuia pe nimeni, şi niciodată nu-i dojenea, doar îi ruga la despărţire:

–        Să nu mai vii pe la mine. Bine?

Şi cu ochii ei negri-albăstrui, de culoarea porumbei, îi implora cu atâta blândeţe, încât nimeni

nu  încerca să o contrazică. Flăcăii, revenendu-şi din beţia frumuseţii ei, se îndrăgosteau de fetele de rând cu nasurile cârne şi ascuţite, iar Olga devenea pentru ei o amintire plăcută.

Andrei nici nu îndrăznea să se apropie de ea. Cum putea să se învârtă pe lângă ea, el un biet şchiop şi cocoşat, când până şi cei mai chipeşi flăcăi se întorceau de la ea cu buzele umflate. Deşi de multe ori ea îl surprindea privind-o pe furiş şi întotdeauna îi  răspundea cu o privire blândă, duioasă, binevoitoare, însă lui Andrei îi părea că-l priveşte cu o milă aproape jignitoare şi se simţea umilit.

Băieţii se făceau tractorişti, şoferi, marinari, piloţi, dar el nici nu-şi permitea să viseze la aşa ceva. Zgândărea toată ziua prin livada colhozului, iar acasă creştea flori.

De la moartea mamei sale a început să-l pasioneze această îndeletnicire. În grădina lui nu găseai nici o legumă, nici un zarzavat, decât viţă de vie, meri, vişini şi flori, foarte multe flori. Iar mormântul mamei sale începând cu primăvara timpurie până vara  târziu era un strat înflorit.

Avea obiceiul să dăruiască mireselor buchete splendide de flori, ele îi erau recunoscătoare şi îi arătau respect pentru asta, însă el era însetat după o picătură de dragoste.

–        O să-mi aduci şi la nunta mea un buchet de flori? – îl întrebase odată Olga, când scuturau

merele în livadă. Andrei înlemnise de surprindere, însă îi răspunse:

–        O să-ţi alegi singură, din care vrei. – Pe urmă, prinzând curaj adăugă: – Am foarte multe

flori şi dacă o să vrei, pentru nunta ta o să fac vin din petale de trandafiri.

–        Vin de trandafiri? – se miră fata. – Multe mai născoceşti.

–        Nu mă crezi? – se emoţionă. – Este un vin tandru, delicat. O să-l guşti când vei

veni după flori.

Îl strigă paznicul şi se îndepărtă şchiopătând spre coliba acestuia.

Andrei nu ştia de ce, dar era convins că Olga va veni după flori. O aştepta în fiecare seară. Neliniştea lui o observaseră până şi puştanii vecinilor, care în fiecară seară ciripeau prin curte. Aceştia erau prietenii săi devotaţi şi ocrotitori de nădejde ai florilor din grădină.

Ferească-l Dumnezeu pe acela care ar îndrăzni să rupă un bob de strugure sau o floare din grădina lui Andrei fără ştirea acestuia, că era alungat şi hăituit fără nici o milă, într-un fel pe care îl ştiu doar copiii.

Aceşti mici floricultori cu capetele tunse până la piele, seara îl înconjurau ca muştele, iar el le povestea despre flori, despre cum le vede în visurile sale, despre cum acestea şuşotesc cu zorii argintii, le  născocea tot felul de basme despre ţinuturile în care florile nu numai miros frumos dar şi vorbesc, aleargă, se joacă de-a ascunselea şi se ofilesc doar atunci când în ţinutul acela apare câte un om nefericit.

–        Florile îi iubesc doar pe cei fericiţi. La noi nu se ofilesc, ci plâng. Aţi observat dimineaţa

cât de înrourate sunt? Alea sunt lacrimele lor. Cine va găsi într-o dimineaţă pe rouă o floare uscată acela va fi foarte fericit în viaţă.

–        Dumneavoastră aţi găsit vreodată o floare neplânsă? – îl întrebau ţâncii.

–        Nu, şi nici nu cred că voi găsi vreodată… Deasupra lor atârna cerul revărsat de bunătate

şi sinceritate, iar puştilor li se părea că cerul  nu e înstelat ci înflorit şi că acele minunate flori le sădise acolo nenea Andrei.

Olga veni duminică dimineaţa. Era atât de frumoasă de parcă se posomorâseră toate florile, iar gospodarul lor se simţi dintr-o dată ca un om de nimic şi nu ştia ce să facă.

–        E drept că găsirea unei flori uscate într-o dimineaţă înrourată prevesteşte fericire? – îl

întrebă pe Andrei.

            Flăcăul rămase mut de uimire şi de abia după un timp o întrebă:

–        Cine… De la cine ai auzit despre asta?

–        Am venit aseară la tine şi am auzit cum povesteai copiilor. Spune-mi e adevărat sau nu?

–         Nu, am născocit şi eu, – îşi ascunse privirea într-o tufă de bujori.

–        Păcat că eu nu ştiu să născocesc asemenea poveşti frumoase. «La ce ţi-ar folosi? – se

întrebă mirat flăcăul. – Îţi ajunge frumeseţea pe care o ai. Pe când eu… Ce mi-ar mai rămâne dacă într-o zi n-aş mai putea născoci asemenea poveşti fantastice?»

Pe urmă şedeau în chioşcul din grădină împletit din hamei şi viţă sălbatică şi gustau din vinul de trandafiri.

–        Eşti un băiat frumos Andrei, – spuse Olga.

–        Ai vrut să spui că nu sunt un om rău? – întrebă Andrei.

–        Am vrut să spun ceea ce am spus, – râse fata şi începu să se compătimească: – Mie mulţi

îmi spun că sunt frumoasă şi de aceea mă iubesc. Gândesc că mie îmi face plăcere. De parcă eu aş fi de vină că sunt frumoasă? Parcă frumuseţea mea – sunt eu? – spuse aruncându-şi cosiţele de pe spate pe piept.

–        Aş vrea să mă iubească cineva pe mine nu frumuseţea mea – sprâncenele negre şi

obrăjorii rumeni. – Şi văzând că Andrei vrea să intervină, continuă repede: – Cât poate dura frumuseţea? Trăgând de saci pe arii şi aplecând spinarea la prăşit de sfeclă vânturile îţi tăbăcesc pielea, ploile îţi spală bujori din obraji şi atunci?...

Fata tăcu iar Andrei nu ştia ce să spună.

–        Haide, spune-mi Andrei, când o să mă usuce munca şi vremurile rele o să mai fiu iubită

de acela pe care l-am fermecat cu frumuseţea mea?

–        Nu ştiu Olga, – oftă sincer flăcăul. – Nu ştiu cine nu te-ar iubi aşa cum eşti!

–        Nu voi fi mereu aşa Andrei, – spuse trist. – Deci îmi dai voie să culeg flori?

Andrei dădu din cap în semn că da, iar fata intră încet în lacul înflorit. Se plimba printre flori, iar după ea se plimbau şi ochii lui îndrăgostiţi. Olga examină atent aproape fiecare petală, dar la chioşc se întoarse cu mâinile goale.

–        Mi-e milă să le rup, – spuse ruşinată. – Sunt atât de frumoase. Mai bine vin altădată.

Bine?

            O conduse până la poartă. Fata ieşi în uliţă şi privind liniştea senină din ochii lui rosti aproape şoptit:

–        Până la nuntă neapărat să pregăteşti vin de trandafiri…