IVAN DENISOVICI ȘUHOV – SIMBOLUL SISTEMULUI TOTALITAR
Între
1929 și 1953, aproape patruzeci de milioane de oameni din Uniunea Sovietică au
dispărut. Abia după publicarea povestirii «O zi din viața lui Ivan Denisovici» întreaga lume a aflat ceea ce recensămintele oficiale evitaseră să
informeze: toți acești oameni muriseră în lagărele staliniste.
Citind povestirea «O zi din viața lui Ivan Denisovici» a lui Alexandr Soljenițîn Anna Ahmatova a spus că este
obligatoriu să o citească fiecare cetățean din cei două sute de milioane de
cetățeni ai Uniunii Sovietice.
«O zi din viața lui Ivan Denisovici» nu este doar o povestire despre viața din lagărele staliniste ci mai
dergrabă este o povestire despre omul căruia îi fusese dat să trăiască în
sistemul totalitar. Soldatul țăran Ivan Denisovici Șuhov a devenit simbolul epocii sale, condamnat pe nedrept, despărțit de familie, privat de
toate drepturile, fără nici o speranță în viitor, exploatat și bătut, înfometat
– trăind de azi pe mâine cu câteva grame de pâine pe zi, lucrând din greu sub «soarele lupesc» – în gerul siberian, el rezistă
nu este înfrânt. Ivan Denisovici Șuhov mai este simbolul epocii sale și prin
faptul că această primă operă publicată
i-a adus lui Soljenițîn o faimă internațională și binemeritatul
Premiu Nobel pentru literatură, în 1970.
Ca să poată reda viața din lagărele staliniste, Soljenițîn ne-a demonstrat că este suficientă descrierea în cele
mai mici amănunte a unei singure zile, o zi ca oricare alta din viața unui
simplu deținut. Povestirea începe astfel:
«La cinci dimineața,
ca de obicei, la baraca în care se află comandamentul s-a dat semnalul
deșteptării cu lovituri de ciocan într-o șină de fier» și se termină în aceeași notă: «A trecut o zi fără
necazuri, aproape fericită. Asemenea zile în termenul lui de condamnare, de la cap
la coadă, erau trei mii șase sute cinzeci și trei. Trei zile mai mult din cauza
anilor bisecți».
Între aceste fraze, ca între două coperți, se consuma
drama zilnică a milioane de deținuți condamnați pe nedrept de sistemul
totalitar, și din mii de asemenea zile «аproape fericite» se compunea
termenul de detenție a fiecăruia dintre ei. În această scurtă perioadă, numai de câteva ore, în fața cititorului se
desfășoară întreaga panoramă a vieții din lagăr. Programul infernal al deținuților, lipsa
hranei, a îmbrăcăminții și a igienei, munca la -40 de grade, pedepsele
colective pentru imposibilitatea fizică a unui deținut de a mai munci, cruzimea
omului față de om, dezumanizarea, opresiunea unui sistem criminal care admitea
un singur drept, cel de a te supune orbește regulilor sale.
Povestirea este ca o «enciclopedie» a vieții deținutului, pe care dacă condamnatul o cunoaște și o respectă atunci rezistă chiar dacă această rezistență are un preț: «Cel care nu se tâmpeşte în lagăr, care nu-şi abrutizează sensibilitatea, piere. Şi eu am fost tâmp, stupid, mintea îmi mergea greu. Tocmai asta m-a salvat. Dacă eu, intelectual fiind, m-aş fi clătinat în sinea mea, dacă aş fi dat frâu nervilor, dacă aş fi exagerat tot ce mi se întâmpla, cu siguranţă aş fi sucombat», vorbește autorul despre experiența sa concentraționară.
Povestirea este ca o «enciclopedie» a vieții deținutului, pe care dacă condamnatul o cunoaște și o respectă atunci rezistă chiar dacă această rezistență are un preț: «Cel care nu se tâmpeşte în lagăr, care nu-şi abrutizează sensibilitatea, piere. Şi eu am fost tâmp, stupid, mintea îmi mergea greu. Tocmai asta m-a salvat. Dacă eu, intelectual fiind, m-aş fi clătinat în sinea mea, dacă aş fi dat frâu nervilor, dacă aş fi exagerat tot ce mi se întâmpla, cu siguranţă aş fi sucombat», vorbește autorul despre experiența sa concentraționară.
Cu acest preț, la
sfârșitul fiecărei zile condamnatul poate adormi «pe deplin mulțumit», asemenea lui Ivan Denisovici Șuhov căruia i-au
rămas întipărite în minte vorbele primului său șef de echipă, Kuziomin – un
bătrân lup de lagăr: «Aici, băieți, taigaua este lege. Dar și pe aici
trăiesc oamenii. Vă spun eu cine moare în lagăr! Ăl de linge blidele, ăl de-și pune
nădejdea în infirmiere și ăl care bate la ușa «cumătrului». În privința cumătrului nu prea avea dreptate, căci ăla
ce-și toarnă tovarășii trăiește bine, numai că traiul lui este plătit cu
sângele altora»,
asta o știa bine Ivan Denisovici, care de când se știe nici măcar nu a mituit
pe cineva ca să obțină ceva – «uite-l aproape pleșuv și
știrb – nici măcar odată n-a dat nimic cuiva și n-a luat nimic de la nimeni și
nici în lagăr nu s-a abătut de la legea asta a lui.» Deși se afla în lagăr de opt ani, și toată lumea îl invidia că i se împlinește sorocul, peste doi ani ar trebui
să iasă, numai că el nu prea era sigur de asta și avea și de ce să se îndoiască
deoarece mulți care au fost condamnați la trei ani, au făcut cinci «Legea – o întorci cum vrei. Împlinești zece și
te poți trezi că-ți mai dau alți zece. Sau că te deportează».
Opt ani a trăit cu nasul în pământ fără să se întrebe cum
a nimerit în lagăr și cum o să iasă de acolo. A fost arestat
pentru trădare de patrie. A declarat că s-a
lăsat prins de nemți ca să-și poată trăda țara iar pe urmă s-a întors ca spion
cu o misiune, dar ce fel de misiune asta nu putea născoci nici el, nici
anchetatorul.
Șuhov a făcut o socoteală simplă, dacă semnează nu o să-l
omoare și cel puțin scapă cu viață o vreme. Realitatea, bineînțeles era alta: în februarie 1942, armata lor a fost încercuită, fără alimente și muniție,
erau o pradă ușoară pentru nemți. Însă Șuhov
împreună cu alți patru, dintre care trei au murit pe drum, au reușit să evadeze.
A primit zece ani din care ispășise opt. Opt ani în care zi de zi încerca aceleași mărunte
strategii care îl ajutaseră să supraviețuiască: încercarea de a se interna la infirmerie, ascunderea unui briceag care la nevoie poate fi o bucată de pâine în plus,
ascunderea lingurii și tot felul de târguieli cu alți condamnați, care primeau de acasă pachete, pentru o țigară sau
hrană, deoarece știind ce înseamnă pentru cei de-acasă
pachetele trimise lui, scrisese neveste-si să nu îi mai trimită: «N-are rost, nu mă aleg cu mai
nimic din ele, nu mai trimite, nu mai rupe de la gura copiilor.»
În povestire găsim o varietate de tipuri de comportament
social și de caractere umane, deși «La exterior, dacă te uiți la o echipă, toți sunt la fel – scurte negre, cu numere toate
asemenea; dacă-i s-o cercetezi însă cu deamănuntul, oamenii sunt cât se poate
de deosebiți, aflați pe diferite niveluri. Pe Buinovski, de pildă, nu-l poți pune să-ți păzească
strachina (Fetiucov o face, n.a.) și nici chiar
Șuhov nu acceptă orice corvoadă...». Buinovski, fost căpitan de
rangul doi era obișnuit să comande, așa că vorbea cu oamenii de parcă le
comanda, ba mai mult de atât, are curajul să răcnească la locotenentul
Volkovoi. Iar Fetiucov cu toate că înainte era un mare ștab, se plimba cu
mașina, în lagăr a devenit «ăl de linge blide», îi judeca pe toți
după el, oamenii îl porecliseră «șacalul».
Cezar, în al cărui vene curge un sânge foarte amestecat:
și de grec, și de evreu, și de țigan, un intelectual din capitală, fost
operator de film, e înstărit primește câte două pachete pe lună, i-a ciubucit
pe toți pe care trebuie și acum s-a aranjat lucrează la cancelarie ca ajutor de
normator.
Aleoșka baptistul care se uită la soare și se bucură, «cu un surâs înflorit pe buze. Сu obrajii supți, hrănit cu merindele lagărului, fără să mai
agonisească nimic în plus – de ce s-o mai bucura oare? Duminicile stă și
șușotește cu ceilalți baptiști. Ăștia parcă nici nu se sinchisesc că stau în lagăr.» Aleoșka știe că din toate
lucrurile pământești și trecătoare, Dumnezeu ne-a învațat să ne rugăm numai
pentru pâinea cea de toate zilele : «pâinea
noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi...»
Sanka Klevșin, un tip potolit, un amărât cam fudul de-o
ureche care îi învață pe toți că dacă nu îți ții gura, te-ai dus pe copcă –
rabdă și taci! «Dacă umbli cu țâvna-n nas, te
arzi.»
Kildigs letonul care nu-i decât de doi ani în lagăr, dar
a învățat că dacă are nevoie de ceva, nu trebuie să ceară voie nimănui ci să-și
ia singur, era glumeț de felul lui, la fiecare două-trei cuvinte trântea câte o
glumă și toată echipa îl iubea pentru asta. Omul se hrănea normal, primea două
pachete pe lună, avea bujori în obraji, de parcă nici nu era prizonier.
Șeful de echipă Andrei Prokofievici Tiurin – un
zdrahon de bărbat cu umerii lați și cu
fața lătăreață, veșnic încruntat, dar bun la suflet, nu își înjura niciodată
oamenii, se îngrijea de hrana lor – să capete rații bune. Cu pieptul său de
oțel ținea piept tuturor superiorilor săi. «În schimb, era destul să miște din sprânceană sau să arate cu
degetul – trebuia să alergi, să-i împlinești dorința. Pe oricine din
lagăr poți să-l tragi pe sfoară, da’ Doamne ferește pe Andrei Prokofievici. Și astfel poți să
trăiești!»
Despre Panteleev oamenii șușotesc: «...scârba, iar a rămas în
zonă. Nu-i bolnav deloc, l-a oprit Oper-ul (șeful securității din lagăr). Iar îl toarnă pe
careva», cât despre locotenentul Volkovoi (de la volk – lup îl limba rusă), șeful cu
disciplina, de care se temeau nu
numai deținuții dar și gardienii ba chiar însuși comandantul lagărului se temea
de el: «Uite că Dumnezeu îl
însemnă pe ticălos – i-a dat un nume potrivit! – că Volcovoi ăsta se uită
întotdeauna la tine chiar ca un lup. Tuciuriu, deșirat, încruntat! Și grozv de iute ...»
O zi în lagăr este ca un ritual sacru, interpretat de toți cei de acolo,
căci și cei ce în aparență ar fi favorizați, paznici, șefi de echipă,
reprezentanți ai administrației, până la urmă sunt victimele sistemului. Deținuții nu prea se mai
gândesc la lumea de afară pentru că ea nu mai există decât ca o palidă aducere
aminte a ceea ce a fost cândva demult, iar când vor ieşi, dacă se va întâmpla acest lucru, vor
duce o viaţă asemănătoare cu cea din lagăr, cu atât mai mult cu cât şi oamenii din
afara lagărului duc o viaţă asemănătoare cu cea a lor. Omul aflat în lumea de afară cu siguranţă s-a regăsit în Ivan
Denisovici, deoarece în acea epocă întreaga Uniunea Sovietică arăta ca un lagăr
stalinist și pentru mulți o zi reuşită era când găseau ceva în plus de cumpărat
de la alimentară, nu au fost sancționați la locul de
muncă, au reuşit prin aceleași metode ca cei din lagăr să obțină ceva și cel
mai important lucru, nu au fost arestați fără motiv.
De aceea eroul lui Soljenițîn Ivan Denisovici Șuhov despre care
violonistul
american Yehudi Menuhin, elev al lui George Enescu, afirma că «a trezit cele mai mari speranţe concepute vreodată
de omenire şi a distrus toate iluziile şi idealurile» este un simbol al
sistemului totalitar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu