Puşkin – «Începutul tuturor începuturilor»

«... până şi ne-citirea lui Puşkin se dovedeşte a fi o formă a prezenţei lui.»
(Alexandr KORABLIOV)

«E posibilă oare în literatura rusă existenţa unui alt fel de poezie decât cea a lui Puşkin? – se întreabă Alexandr Korabliov şi tot el răspunde – E dificil de răspuns la o astfel de întrebare, îtrucât şi poezia anti-puşkiniană este tot puşkiniană»¹
Cu siguranţă că: «Cel mai mare poet pe care l-a produs Rusia, nu numai în epoca aceasta, dar în toate epocile, e Puşkin. Dar Puşkin nu e numai un poet genial, ruşii cu mare dreptate îl numesc un mare cetăţean. El creează limba rusă literară, el revoluţionează literatura...»² – scria C. Dobrogeanu-Gherea, făcând referire la Puşkin pentru a consemna începutul unei noi perioade în literatura rusă. «Şi deşi ruşii, – spune criticul român, – încă pe timpul Ecaterinei au o lucrare de mare talent: comedia lui Fonvizin «Neisprăvitul», deşi au poeţi de talent ca Derjavin şi Jukovski, ruşii totuşi socotesc începutul adevărat, nu cel istoric al literaturii lor, cu Puşkin şi Lermontov, după cum şi noi vom socoti adevăratul început al literaturii noastre cu Alexandri şi Eminescu».³
I. Constantinescu-Delabaia scria în prefaţa volumului «Dama de pică» din 1915, despre stagnarea literaturii ruse de la 1800: «Aceasta era literatura rusă de la 1800, când se ivi Alexandru Puşkin, acest Heine al Rusiei, romanticul, realistul, filosoful, întruniţi în acelaşi suflet de poet. He! Cum mai zburară foile îngălbenite cu vechile «ode» nesfârşite. Cât de puternic începu să sufle vântul de primăvară şi mândra pădure seculară a basmelor şi legendelor ruseşti. Ca un Făt-Frumos din basme, Puşkin prinse cu dragoste în braţele sale voiniceşti poezia, până atunci nepătrunse a intensei împărăţii; el trezi dintr-un somn de veacuri literatura rusă».
După comparaţia sugestivă a lui Belinschi, opera lui Puşckin este ca «marea, care în cuprinsul ei nemărginit primeşte mii de ape, mari şi mici». Apropierea artei de viaţă, de popor, a dat posibilitate literaturii ruse să găsească un nou conţinut şi noi mijloace de exprimare. Această înfăptuire epocală i-a revenit lui Puşchin, a cărui genială operă a sintetizat întreaga dezvoltare anterioară a literaturii ruse. Asemenea unui fluviu imens, poezia lui a absorbit, a contopit în ea multitudinea de afluenţi ai literaturii ruse din epocile anterioare şi, restituindu-le lumii într-o formă nouă, transfigurată, a determinat drumul ei roditor de mai târziu. 
Prin această filație ascendentă ce îşi avea rădăcini în cele mai bune tradiţii ale literaturii ruse dinaintea lui, Puşkin a săvârşit cotitura crucială în orientarea ei pe făgaşul realismului şi a deschis astfel calea unor scriitori ca: Lermontov, Gogol, Turgheniev, Necrasov, Saltâcov, Cehov, Tolstoi ş.a.m.d. 
Desigur că, în geniala lui viziune de artist, Puşchin prevăzuse consacrarea sa în viitor alături de marile genii ale artei universale, ceea ce l-a îndreptăţit să scrie în testamentul său poetic:

Nu, n'am să mor cu totul, şi sufletu-mi în liră, 
Lăsând în ţărnă trupul, va dăinui mereu; 
Cât timp poeţi pe lume cântările-și resfiră 
Slăvit socot să fiu și eu.

«Cu cât îi cunoşti mai bine opera, – scria Tamara Gane – cu atât mai mult rămâi copleşit de această uriaşă personalitate creatoare, «începutul tuturor începuturilor» în literatură – cum l-a caracterizat Maxim Gorchi – «gigantul», cărui operă atotcuprinzătoare este «cea mai desăvârşită expresie a forţelor spirituale ale Rusiei».

Principalele Teme ale liricii pușkiniene 

In lirica sa, Puşkin a contopit viaţa şi poezia, adevărul şi frumosul. Izvoarele dătătoare de viaţă ale poeziei populare au alimentat creaţia lui Puşkin. Toate laturile realităţii din vremea sa, precum şi marea bogăţie a vieţii sufleteşti a poetului îşi găsesc în versurile sale o puternică expresie artistică. Motivele personale – dragostea, atitudinea plină de afecţiune faţă de prieteni – se îmbină în mod armonios în lirica sa. Meditaţiile filosofice se îmbină cu vastele tablouri ale unor întregi epoci istorice. Diversităţii şi profunzimii conţinutului poeziei lui Puşkin îi corespunde uriaşa bogăţie a formelor poetice. In lirica lui întâlnim toate speciile poetice principale din acea vreme – oda, cântecul, elegia, epistola, romanţa, epigrama, satira şi, în sfârşit, poezia lirică propriu-zisă care nu intră în cadrul niciunei specii sau canon tradiţional. «Puşchin a lărgit extrem de mult hotarele artei poetice. Poetul mânuieşte cu o măiestrie egală forma versului în spiritul liricii antice sau a sonetului, a cântecului popular sau a dialogului în versuri, folosind cele mai variate sisteme de metrică din prozodie. Variată prin temele, motivele şi formele sale poetice, poezia lui Puşkin are un înalt conţinut de idei. In poeziile sale se simte legătura strânsă cu mişcarea de eliberare din vremea lui. În versurile şi epigramele sale despre libertate, Puşchin se afirmă ca un cântăreţ al decembriştilor care a dat patosului lor revoluţionar cea mai puternică expresie poetică»5. Belinschi, a definit într-un mod genial caracterul autentic şi profund omenesc al poeziilor lirice ale lui Puşkin: «Coloritul general al poeziei lui Puşkin, în special al liricii lui, este frumuseţea lăuntrică a omului şi umanitatea care îţi mângâie sufletul... În orice sentiment redat de Puşkin este întotdeauna ceva deosebit de nobil, duios şi gingaş, înmiresmat şi plin de graţie. Din acest punct de vedere, lectura operei sale poate fi un admirabil mijloc pentru formarea trăsăturilor umane». Belinschi a caracterizat foarte bine încă o însuşire a poeziei lirice a lui Puşkin – sinceritatea ei excepţională «conştiinciozitatea artistică», naturaleţea ei deplină şi, în legătură cu aceasta, simplitatea extremă a formei, plină totodată de un puternic elan poetic. «Poezia sa este străină de tot ce e fantastic, de domeniul visului, de tot ce e fals, de lumea ideală – fantomatică; ea este pătrunsă toată de realitate; ea nu pune pe chipul vieţii farduri, ci o înfăţişează în frumuseţea ei naturală şi adevărată».

Primele încercări literare

Primele încercări literare ale lui Puşkin din care nu s-a păstrat decât o parte, vădesc preocupările lui înalte, îmbinând problemele filosofice abstracte cu impresii concrete despre lumea înconjurătoare. «Pasiunea pentru poezie s-a ivit la el odată cu primele noţiuni» – îşi aminteşte fratele său Lev Sergheevici. Într-adevăr, de la vârsta de 8 ani Puşkin scria versuri, scurte epigrame, mici comedii. La colegiu i-a uimit pe toţi cu extraordinara agerime a minţii, prin bogatele cunoştinţe în diverse domenii, prin ingeniozitatea spiritului şi printr-un real talent literar. În 1814, când Puşchin avea numai 15 ani, a văzut lumina tiparului prima sa poezie «Prietenului, scriitor de versuri» publicată în revista «Curierul Europei». O jumătate de an mai târziu, Puşkin recita la examenul de sfârşit de an poezia «Amintiri din Ţarscoe Selo» care l-a entuziasmat pe bătrânul poet Derjavin, făcându-l să exclame: «Iată cine îl va înlocui pe Derjavin». Încă de atunci Puşkin îşi dă seama că va merge pe «un drum propriu», treptat se descătuşează de elementele străine concepţiei lui artistice originale, abordând cu o pană din ce în ce mai sigură, mai viguroasă, realitatea în toate aspectele ei complexe. El va ajunge astfel la «descoperirea realităţii» – după expresia lui Cernâşevki – va deveni un adevărat «poet al realităţii».

Tema libertății

Apariţia strălucită a lui Puşkin pe arena literaturii ruse şi a celei mondiale, coincide – sau mai bine zis – a fost condiţionată de o epocă istorică de mari schimbări, atât în viaţa internă a statului rus, cât şi pe plan internaţional. Puşkin s-a născut la hotarul a două epoci, mai precis la sfârşitul secolului al XVIII-lea, viaţa lui cuprinzând peste o treime din secolul al XlX-lea. Această perioadă n-a însemnat numai încheierea unui secol şi începutul altuia nou, ci a fost epoca prăbuşii feudalismului în unele ţări ale Europei Apusene, triumful revoluţiei franceze, afirmarea şi întărirea noii orânduiri sociale. Un eveniment de importanţă crucială pentru Rusia, care a determinat pentru mult timp direcţia dezvoltării ei istorice, a fost războiul de apărare a patriei din 1812 împotriva invaziei napoleoniene. Din rândurile intelectualităţii se formează o întreagă pleiadă de tineri scriitori care îmbină dragostea de ţară cu ura împotriva autocraţiei. Vreo treizeci din cei mai cunoscuţi scriitori ruşi au luat parte la acest război. Unul din cei mai populari poeţi de atunci, Jucovschi a participat la celebra bătălie de la Borodino. Viitorul mare scriitor Griboedov, care îşi pregătea examenele de doctorat a părăsit studiile şi s-a înrolat voluntar în armată. O altă generaţie, mai tânără, din rândurile căreia face parte şi Puşkin, nu a putut participa direct la război din cauza vârstei. Pe atunci, Puşkin, adolescent de 13-14 ani, elev al colegiului de la Ţarscoe Selo, îşi exprima prin versuri lirice clocotul mâniei şi flacăra entuziasmului tineresc pe care n-a putut s-o jertfească pe altarul patriei:

Câmpie-a Moscovei iubite 
In care'n anii de'nfloriri 
Pierdeam stingher atâtea clipe aurite, 
Fără necazuri şi’ngrădiri,
Tu ai văzut atunci vrăjmaşii ţării mele,
În foc şi'n sânge'ntinsul tău se mistuia,
Dar viaţa-mi n'am jertfit-o răzbunării grele 
Ci'n van mânia-mi clocotea...

Un an mai târziu, ca un ecou al evenimentelor din 1812 el scrie versuri cu aceleaşi accente:

Eu înfloream în linişte şi nepăsare!
Vai, mie pentru tine'n luptă nu-mi fu dat 
Sub grindina de schije duşmane să mă bat... 
...De ce, în luptă al meu sânge n'a ţâşnit, 
De ce, cu mâna-mi de copil, strângând o spadă, 
Rănit, eu n'am căzut'naintea ta grămadă. 
Şi'n zori, sub ale gloriei aripi, eu n'am murit...

După terminarea victorioasă a războiului, generaţia lui Puşkin creştea în atmosfera avântului naţional, în mijlocul frământării unor noi probleme sociale, al căror conţinut principal era dragostea de ţară şi ura împotriva asupritorilor de orice fel. Căci oprimarea politică şi socială a devenit pivotul domniei lui Alexandru, după ce repurtase strălucita victorie numai datorită spiritului de abnegaţie, curajului şi vitejiei poporului rus. Dar tot poporul a fost acela care continua să poarte jugul şi mai greu al apăsării moşiereşti cu tot alaiul nedreptăţilor sociale. Problema situaţiei ţărănimii iobage ajunsese în centrul preocupărilor societăţii ruse.
În poeziile scrise între anii 1817 – 1820 se afirmă din ce în ce mai precis trăsăturile specifice creaţiei puşkiniene: optimismul, dragostea de libertate, umanismul, apropierea de realitatea concretă, simplitatea şi claritatea stilului. 
În 1817 după absolvirea colegiului Pușkin scrie oda «Libertatea» concepută sub influenţa ideilor lui Radişcev, «în care asemenea unui clopot ce cheamă la luptă, răsună cuvintele»:

Tirani ai lumii, tremuraţi.
Copii ai soartei schimbătoare! 
Iar voi, căliţi-vă mai tare, 
Sculaţi, voi robi îngenunchiaţi!
Oriunde ochii mi-i arunc
Văd pretutindeni bice, fiare,
Văd al robiei plânset lung
Și rușinoase legi murdare.

După unii pușkiniști, această poezie este una dintre cele mai puternice opere ale liricii ruse cetăţeneşti care a avut un uriaş efect asupra creşterii avântului revoluţionar. 
Oda «Libertatea» nu a văzut lumina tiparului, nu numai în timpul vieţii lui Puşkin, dar şi mult timp după moartea sa, deşi era foarte cunoscută fiind răspândită în manuscrise, cu toate că cei ce păstrau aceste manuscrise, erau supuşi la represiuni.
Prin acest poem Pușkin nu se opune monarhiei ci își exprimă doar nemulțumirea și dorința ca monarhul rus, Alexandrul I, să fie drept, uman şi înţelept. Indignat de încălcarea legii de către monarh, el scrie:

S’ar lumina desigur regii.
Popoare n-ar mai suferi
Acolo unde forța legii
Cu libertatea s’ar uni.

Deși monarhia este autoritate legală, monarhul să nu se pună mai presus de lege, ci să o respecte cu stricteţe:

Cârmuitori, cununi de rege.
Peste popoare v’ați urcat
Dar mai presus i-eterna lege.
Când doarme ea, e vai și amar!
Când, fie gloata, fie regii
Dispun cum vor de soarta legii.

Puşkin consideră că este inacceptabil ca într-o ţară a drepturilor omului, monarhul să nu se subordoneze legii. Tânărul poet aduce exemple de tirani care privează oamenii de drepturile lor la libertate. Și e convins că cei care încalcă legea, mai devreme sau mai târziu vor fi pedepsiţi, la fel ca Ludovic al XVI-lea şi Paul I, care au plătit cu viata pentru că s-au pus mai presus de lege.. Această odă a fost primul produs al poetului în care a apelat la subiectul de libertate de oameni şi personalităţi.
Pușkin descrie uciderea lui Pavel I în noaptea dinspre 11 spre 12 Martie 1801 de către complotişti (nu mai puţin de 60 de oameni), ofiţeri din regimentele de gardă, care înainte de a se îndrepta spre castelul Mihailovschi, au băut multă şampanie la cina dată de contele P. A. Palen, pentru a-şi face curaj. Toţi purtau uniforma de gală.

Cum îmbătaţi de vin şi rele 
Merg tăinuiţii ucigaşi 
La feţe, dârzi, în inimi, laşi, 
Pe piept, cu panglici şi cu stele.

În noaptea uciderii lui Pavel I, garda interioară a castelului o deţinea un detaşament din regimentul Semionovschi, al cărui şef era viitorul ţar Alexandru I. (In fragmentele capitolului al X-lea din Evgheni Oneghin, Puşkin vorbeşte de regimentul Semionovschi, «...polcul celor mustăcioşi ce pe-un tiran cu tot elanul l-au dat la gâzii fioroşi»). Iată cum desrie Pușkin acest tablou:

Necredincioasa strajă tace.
Se lasă podul mișcător
Și poarta ’n noapte se desface
Prin mercenarii trădători.
Rușinea veacului l-a pătat.
Dau buzna ienicerii – fiare.
Cad lovituri fără onoare.
Pierii tiranu ’ncoronat.

În poezia «În greu surghiun siberian», scrisă trei ani mai târziu și dedicată prietenilor săi decembriști deportați în Siberia, Pușkin încearcă să ridice spiritul decembrist să mențină în ei speranța că va rămâne «veșnic vie» cauza pentru care s-au jertfit:

În greu surghiun siberian
Răbdați osânda cu mândrie;
Căci truda voastră nu-i în van,
Gândirea voastră-i veșnic vie.

Pușkin a înțeles cât de greu e să fii «несвободным душею», să nu ai sufletul liber, iar această libertate nu-ți va aduce nimeni în dar, ci trebuie să lupți pentru ea, să te jertfești, dar totodată el își exprimă nădejdea (Deși «Nădejdea, soră cu urgia,/ În hruba neagră de blesteme) «că va veni dorita vreme...», când:

Cădea-vor lanțuri, temniți crunte,
Și frații vor veni spre voi,
Cu libertatea scumpă’n frunte,
Să vă dea spada înapoi.

Pușkin era conștient că oamenii au nevoie de poezie, de aceea el se transformă cu o «sete spirituală» în poetul-profet, și chiar simte, în sine, această transformare miraculoasă, al cărei scop este să ardă prin «verbul» său inimile oamenilor.

Tema dragostei și prieteniei

Diacon Prof. Dr. Andrei Kuraev scria: «Să admitem, că ne-am propus să relevăm tema principală a vieţii şi operei lui Pușkin. Avem la dispoziţie întreaga sa colecţie de scrieri, o studiem minuţios, luăm fiecare vers, schiţă şi consemnare de jurnal şi le categorisim, fiecare pe «raftul» său, în «mapa» sa. În felul acesta ne vom alege cu o mapă, să zicem, cu toate cele pe tema dragostei, o alta – pe tema peisajului, o a treia – lirică civilă, încă una – elegie a puterii, iar alta dimpotrivă – o demascare a puterii, pe temă ateistică şi temă religioasă ortodoxă, tema prieteniei, istorie etc. O privire de ansamblu va descoperi cu uşurinţă tema principală după mapa cea mai voluminoasă. În cazul lui Pușkin, aceasta va fi, fără îndoială, tema lirică a dragostei, căreia poetul i s-a dedicat până la moarte».
Lirica de dragoste a lui Pușkin se distinge prin tonul ei elegant și prin puritatea sentimentelor. În poeziile «Către A. P. Kern», «Eu te-am iubit», «Iubita mea, e vremea», «Presimtire», «Floarea» ș.a.m.d. Pușkin cântă iubirea îmbinând, cel mai adesea, notația psihologică subtilă cu muzicalitatea interioară remarcabilă ce le dă o personalitate artistică aparte. 
În poezia «Către A. P. Kern», scrisă în 1825, Puşkin descrie cum a întâlnit-o pentru prima dată pe A. P. Kern la Petersburg (în 1819, la o serată dată de familia Olenin), și cum s-a îndrăgostit de ea:

Mi-aduc aminte sfânta clipă: 
Nainte-mi tu te-ai arătat, 
Vedenie ce piere'n pripă,
Al frumuseţii duh curat.

Iubita, asemuită cu «al frumuseții duh curat», este pentru poet un prilej de adorare și admirație, «de dulce amintire». Iubirea e «o sfânta clipă» ce aduce în suflet «credința, incântarea, viața»

Şi iarăşi tu te-ai arătat, 
Vedenie ce trece 'n pripă, 
Al frumuseţii duh curat. 
Şi inima-mi în piept tresare, 
Şi, beată, freamătă de dor, 
Şi de credinţă, de'ncântare, 
De viaţă, lacrimi şi amor.

(Poetul a fost îndrăgostit de A. P. Kern şi după plecarea ei, au continuat să întreţină corespondenţa. Kern a lăsat amintiri preţioase şi pline de adevăr despre Puşkin, care redau imaginea vie a poetului).
Poezia de iubire a lui Puskin se caracterizeaza printr-o remarcabilă măsură, distincție, noblețe și spiritualitate, detașare de tot ce e egoist și meschin. 
Pușkin poate iubi și «fără nădejde», «fără cuvinte», deși e chinuit de gelozie, totuși el poate iubi necondiționat, după cum mărturisește în poezia «Eu te-am iubit»:

Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
Dea Domnul să mai fii cândva iubită
Așa adânc, așa gingaș cum te-am iubit.

Tema prieteniei, la Pușkin este la fel de importantă ca și tema dragostei. Pușkin simțea prietenia, la fel cum simțea iubirea, și această temă trece prin întreaga sa operă: de la primele sale încercări literare, până la ultimele opere.
Scrie și dedica poezii prietenilor săi scriitori, intelectuali, personalități ale vremii, însă nu o uita nici pe «tovarăşă de vreme rea», «Prietenă cu tâmple sure» – Arina Rodionovna – (care l-a însoţit în anii surghiunului de la Mihailovscoe. «Seara mi-o petrec ascultând povești – scrie el în Noembrie 1824 fratelui său Lev Sergheevici – şi astfel compensez lipsurile blestematei mele educaţii. Cât de minunate sunt aceste basme! Fiecare din ele e un poem!») și scrie poezia «Dădacei» în 1826 la Moscova, în timpul primei despărţiri de după ce au stat împreună timp de 2 ani la Mihailovscoe, care poetul e sigur că îl așteaptă:

Prietenă cu tâmple sure,
Tovarăşa de vreme rea!
Cu brazii singură-n pădure
Aştepţi de mult sosirea mea.

Natura în creația lui Pușkin

Maxim Gorki, mare iubitor al poeziei lui Pușkin, spunea că el găsește «mai multă înțelepciune și frumusețe vie» în poeziile lui Pușkin, decât în «pâlpâirea rece a stelelor sau în tăcerea deșertului».
În lirica lui Pușkin, un loc important ocupă creațiile în care zugrăvește cu o frumusețe și o putere surprinzătoare adevărate tablouri pitorești. Bogata viață spirituală i-a permis să descopere natura în toată frumusețea ei. Odată descoperite aceste tablouri ale naturii, zugrăvite cu mare măiestrie, nu se mai pot uita, cum nu se poate uita copilăria.
«Poezia lui Puşkin – remarca Bielinski – este uimitor de fidelă realităţii ruse, fie că descrie natura rusă, fie că zugrăveşte caracterele ruse; acesta este motivul pentru care Puşkin a fost proclamat în unanimitate poetul cu adevărat naţional al Rusiei, poet popular (...) Grandioasa imagine a Caucazului este zugrăvită pentru prima dată în poezia rusă. Numai datorită poemului lui Pușkin, societatea rusă a cunoscut pentru prima dată Caucazul».
Atât în poemul «Prizonierul din Caucaz», la care făcea referire Bielinski, cât și în poezia «Caucazul» scrisă în 1829 în timpul călătoriei prin Caucaz se întâlnesc crâmpeie de viață și tablouri din natură redate cu o măiestrie neîntrecută:

Sub mine-i Caucazul. Pe-o culme stingher 
Deasupra zăpezii, pe-un fir de cărare, 
...................................................................
Sub mine trec norii ce-alene străbat,
Prin ei se aude dând vuiet cascada 
Şi piscuri pleşuve ţâşnesc cu grămada, 
Mai jos creşte muşchiul, tufişu-i uscat, 
Iar dincolo-s codrii, verdeaţă înaltă, 
Şi pasărea cântă şi ciutele saltă.
Iar dincolo-s oameni prin munţi cuibăriţi 
Şi mişună turma prin văile grase, 
Păstorul coboară spre văi mult voioase, 
Aragva goneşte 'ntre ţărmii umbriţi. 
La pas călăreţul se pierde 'n strâmtoare.

«Versul lui curge, fie ca şipotul unei ape de munte, fie ca revărsarea cascadelor năvalnice, dar totdeauna redând sunetele unei melodii armonioase în care elementul sonor este expresia însăşi a gândirii. El cerea ca versul să exprime simţăminte adânci şi gândire poetică, iar proza: «Idei şi idei – fără ele, oricât de strălucite ar fi, expresiile nu servesc la nimic».6 
Descrierea anotimpurilor din «Caucazul», «Evgheni Oneghin», «Seara de iarnă», «Avalanşa», sau «Dealurile Gruziei», reprezintă fiecare un moment smuls din viaţa personală, din amintiri legate de gânduri despre prieteni, sau despre ființa iubită, ca în poezia «Dimineți de iarnă», scrisă în 1829 la moşia familiei Vulfov – Malinnichi, unde Puşkin a stat aproape trei săptămâni:

Ce zi frumoasa! Ger si soare.
Iubita mea, mai dormi tu, oare?
Deschide ochii larg si sari
Din somnul dulce. Iata zorii.
Acum în calea Aurorii
Ca Steaua Nordului rasari.

Aseara viscolea într-una.
Arar iesea pe ceruri luna
Din nouri, si-o asemanam
Cu-o palida, galbuie pata.
Iar tu stateai îngândurata...
Si-acuma... uita-te pe geam...

Dintre toate anotimpurile, Pușkin, cel mai mult a adorat toamna, după cum ni se destăinuie în poezia «Toamna»:

Из годовых времен я рад лишь ей одной,
В ней много доброго; любовник не тщеславный,
Я нечто в ней нашел мечтою своенравной.

Primăvara nu era pe placul poetului:

Теперь моя пора: я не люблю весны;
Скучна мне оттепель; вонь, грязь - весной я болен;

Deși Pușkin asocia acest anotimp cu moarte, dar moartea, de asemenea, poate fi frumoasă. Toamna, odată cu moartea naturii, poetul uită de toate și se trezește la adevărata viața creativă, se întoarce la el inspirația și simte cum cresc în corpul său forțe proaspete:

И забываю мир - и в сладкой тишине
Я сладко усыплен моим воображеньем,
И пробуждается поэзия во мне...

Vocația poetului

«Ars poetica» pușkiniană, alcătuită de Vl. S Soloviov, cuprinde poeziile: «Prorocul», «Poetul», «Poetul și gloata», «Câtre poet», «Ecoul» și «Exegi monumentum». Dacă așezăm aceste texte în ordinea cronologică – spune Alexandru Korabliov – vom remarca legătura conceptuală dintre ele. 
În poezia «Prorocul», scrisă în 1826, poetul asemenea unui profet, are revelația renașterii spirituale – a transfigurării esenței sale omenești. (...) Când omul deschis spre lumea spirituală este pregătit realmente să-și asume adevărurile ei, el este vizat de un trimis al acestei lumi.
În poezia «Poetul», scrisă în 1827, Pușkin prezintă creația ca un proces, declanșat de forțe superioare, iar singură, dorința de a crea nu este suficientă. Pentru crearea unei opere este nevoie de bunăvoința unei forțe superioare.
Poezia «Poetul și gloata» («Poetul și vulgul» scrisă în 1828, este o poezie dialog care continuă clarificarea stărilor poetice și nepoetice, care aici apar personificate în chipul poetului și în cel al gloatei. 
Poetul apare din nou ca sacerdot, iar poezia – jertfire. 
Potrivit acestui lucru, după Alexandr Korabliov, sunt determinate oboectivele poeziei: 
«... nu reprezintă «emoții cotidiene» – adică nu ceea ce tulbură omul în viața de zi cu zi;
nu este «profit» – adică ceva care să aducă vreun «folos» material (bani, faimă etc.);
nu este «luptă» – adică ceva care să stimuleze activitatea vitală. 
Iar scopurile poeziei sunt:
«inspirație» – adică spiritul care coboară asupra omului;
«dulci sunete» – adică armonia compusă din sunete;
«rugăciune» – adică adresarea către lumea superioară, către ființele superioare»7.
Pușkin continuă această temă și în poezia «Către poet», scrisă în 1830, sub forma adresării «poetului către poet».
Poezia «Exegi monumentum» s-a bucurat și se bucură de o atenție deosebită, aproape de către toți pușkiniști și asta poate datorită, în primul rând, pentru că motto-ul a fost luat din oda lui Horațiu «Ad Alpomenna» și s-au scris foarte multe asemenea poezii în literatura rusă, iar în al doilea rând, că a fost scrisă în anul 1836, spre sfârșitul vieții sale, și reflectă aproape întreaga viață a poetului, care vorbește foarte mult despre nemurirea artei și totodată de nemurirea creatorului de frumos:

Am deşteptat în inimi cu lira-mi bunătatea, 
Deaceea de popoare mult timp voi fi iubit.

Pușkin era sigur că trebuie să scrie această poezie, deoarece s-ar putea să nu-i mai ajungă timpul. Spre sfârșitul vieții este convins că se poate compara în slavă cu oricare dintre marii poeți antici și că monumentul spiritual clădit de el va fi:

Mai sus decât columna lui Alexandru, 'n zare Se va'nălţa triumfător.

(«Columna lui Alexandru» — coloana care se înalţă în piaţa palatului. Puşkin scria în jurnalul său Ia 28 Noembrie 1834: «Am plecat din Pb. cu cinci zile înainte de dezvelirea columnei lui Alexandru ca să nu fiu de faţă la ceremonie»).

Nu, n'am să mor cu totul şi sufletu-mi în lira, 
Lăsând în ţărnă trupul, va dăinui mereu; 
Cât timp poeţi pe lume cântările-şi resfiră
Slăvit socot să fiu şi eu.
M'or pomeni'n Rusia cea mare, pân'departe, 
Nenumărate graiuri pe mii şi mii de buze...

Drumul creației, în viziunea lui Pușkin este drumul minții, mișcarea în sus – drumul desăvârșirii care se dobândește prin «abnegație», ascetism, înseamnă dobândirea valorilor spirituale, pe lângă care toate «recompensele» pământești sunt devalorizate.
Pentru a-l înțelege pe Pușkin, trebuie să-l citim «Nu mitoligic, nu istoric-cultural, nu psihologic, nu dialectical, ci pur și simplu să-l citim în modul cel mai simplu – spune Alexandr Korabliov – «Simplu» înseamnă «a la Pușkin», adică «adevărat», «firesc». «Simplu», înseamnă și «complex», pentru că nimic nu e mai complicat ca adevărata simplitate, nemaivorbind de căile de a o atinge»8.

Note

1. A. Korabliov, Alxandr Puşkin: teoria poeziei (trad. Ana-Maria Brezuleanu), Puşkin Universal studii, Bucureşti, 2002, p. 27.
2. C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 511.
3. C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, pp. 511-512.
4. A. Puşkin, Dama de pică, Bucureşti, 1915, p. 8.
5. T. Gane, Pușchin – creator de epocă literară, București, 1954, p. 7.
6. T. Gane, Pușchin – creator de epocă literară, p. 444.
7. T. Gane, Pușchin – creator de epocă literară, pp. 41- 43.
8. A. Korabliov, Alxandr Puşkin: teoria poeziei (trad. Ana-Maria Brezuleanu), Puşkin Universal studii, pp. 23 - 25