Despre nuvelele «Femeia în mov» și «Omul de dincolo»

           Mircea COMAN

Când m-am plimbat pentru prima oară pe străzile din Sighetu Marmaţiei, în vara lui 2004, am avut impresia că respiram aerul unui mic Bucureşti interbelic. Nuveleta „Femeia în mov”, de Mihai Hafia Traista, mi-a amintit atmosfera aceea. Sonoritatea numelor personajelor sale şi ţesătura fină a relaţiilor dintre ele să fi fost cauza? Citind notiţa biografică şi aflând că autorul chiar e născut acolo, în Sighet, m-am dus cu gândul că nimic nu e întâmplător… Mai presus de reveria pricinuită de text ar trebui să fie însă recunoaşterea unui autor capabil de un stil aproape complet cristalizat, amintind cumva (nu cred că exagerez) de robusteţea scriiturii lui Mircea Eliade. Am regăsit în câteva locuri fragmente acide, tuşând fugar dar credibil realităţi ale lumii literare de la noi. Citez, ca exemplu: „Era un chirurg foarte bun, nu ducea lipsă de pacienţi bogaţi şi, în ciuda poeziei sale de o mediocritate ieşită din comun, era un nume în literatură, membru al Uniunii Scriitorilor, laureat al câtorva premii literare naţionale şi internaţionale, tradus în câteva limbi europene şi nelipsit de pe paginile marilor reviste literare.” La fel de subtil mi s-a părut surprinsă şi decăderea pricinuită de scrisul exclusiv comercialist: „Multe din personajele sale trecuseră prin starea asta, pe care el fără să o fi simţit vreodată până atunci, o descrisese de nenumărate ori în cele mai mici amănunte, căci suferinţa şi dragostea sau, mai bine spus, suferinţa din dragoste era cel mai bun ingredient pentru subiectul unei creaţii literare, pe care o savurau cu mare plăcere cititorii de toate vârstele.” Toate astea mă fac să conchid că „Femeia în mov”excede dimensiunea urban paranormal romance, reuşind mult mai mult. Rămânem cu ecoul ziselor lui Pablo Ronişoreanu, poetul:„Când alergi după o femeie necunoscută, e ca şi cum ai alerga după o nălucă.” Şi cu senzaţia că gruparea de povestiri din numărul pe aprilie al SUSPANS.ro pare să aibă, măcar în parte, o anume înlănţuire tematică…

Cu „Omul de dincolo”, Mihai Hafia Traista ne poartă într-o călătorie fantastică prin ţinuturile atemporale ale veşniciei, propunându-ne o compoziţie articulată în registrul paranormal fantasy. Izul ei de stranie poveste rurală cu stafii, în care autorităţile comuniste se confruntă cu oameni înviaţi din morţi şi distorsiuni cronospaţiale, mi-a amintit de copilăria mea, fiindcă ascultam adesea astfel de istorii, povestite de oameni din generaţia bunicului. Buneii de azi nu mai sunt aşa decât prin sătuce uitate, unde basmele mai coboară printre oameni, ca în vremile vechi, când feţii-frumoşi se alegeau dintre vonicii cei cu suflet curat. N-avem a zice nimica de forma în care autorul îşi turnă povestea. Negreşit, îl vom mai aştepta pe domnul Mihai Hafia Traista, şi nu doar fiindcă am călcat ţinutul miraculos al obârşiei sale în şapte dintre vacanţele de vară mai recente, desluşind istoriile locurilor ca pe nişte semne lăsate pe pământ de oameni înrudiţi cu îngerii şi zeii, ci mai ales fiindcă domnia-sa scrie. Chiar scrie.

Vasile Boiciuc Rogneanu - o privighetoare a cântecului de pe Valea Ronişoarei

Mihai Hafia TRAISTA

VASILE BOICIUC ROGNEANU – PRIVIGHETOAREA CÂNTECULUI DE PE VALEA RONIŞOAREI

«Aici este liniştea naşterii mele,

aici este soarele plopilor mei,

aici începe urcuşul

drumului meu către stele!»

Mihai NEBELEAC

            Fie că îl auzi cântând în limba română «Cât îi satu’ meu de mare» sau «Mândră floare de bujor», fie în limba ucraineană «Ой, мамо, каже ,мамо...»[1] sau «Ковала зазулечка»[2], fie că îl auzi colindând «O ce veste minunată» sau «Дивная новина»[3], fie că îl auzi cântând romanţa «Pe lângă plopii fără soţ» sau o doină maramureşană, despre Vasile Boiciuc Rogneanu poţi spune un singur lucru – este un talent lăsat de Dumnezeu pe plaiurile ronişorene, pentru alinarea tristeţilor noastre.

Nici nu se putea să fie altfel, deoarece despre oameni ca Vasea Ronişoreanu, cum îl numesc eu, se spune că dacă se naşte unul la o sută de ani este o binecuvântare pentru acel loc. Vasea, înainte de a fi un mare artist, este un mare om. Un mare creştin care este în stare oricând să dea cămaşa de pe el celui ce i-o cere, să meargă două mile cu cel ce-i cere să-l însoţească una şi să întoarcă şi obrazul stâng celui care l-a lovit peste cel drept ca apoi imediat să-l ierte şi să spună asemenea Mântuitorului: «Iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac!..»

            Nu se putea ca un asemenea om, cum este Vasea Ronişoreanu să nu fie înzestrat cu un har divin, unul din cel mai frumoase haruri cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe om – cântecul. Mai ales când te naşti din aleanul cântecului de oier şi doina tăietorului de pădure, între vârfurile brazilor  ce par capete de cruci pe seninul cerului, în locul unde timpul şerpuieşte întru-una, doar în dulci suspine de primăvară, apropiindu-se cu sete de izvorul cu apă rece, unde florile de măr zboară printre cârduri de cocori. 

            «Eu cânt de când m-am născut, aşa cred, mama îmi spunea că la trei ani îmi cântam singur cântece de leagăn ca să adorm», mi-a spus Vasea într-un interviu pe care i l-am luat, cu câţiva ani în urmă pentru revista ucraineană «Vilne slovo».

Deşi, având o copilărie nefericită – un tată vitreg  aspru şi o mamă nevăzătoare, Vasea a avut curajul să privească vâlvoarea basmelor sale din vis în care cântecul, dragostea de viaţă şi iubirea de tot ce-i frumos se scălda în soare şi în şoaptele albilor mesteceni. Deşi niciodată nu a simţit mâna tatălui pe creştet, deseori nu avea voie nici să stea la masă cu tatăl său vitreg, el a purtat întreaga-i copilărie în inimă snopul de miresme al salcâmilor mustind de floare, prefăcându-se în prinţul pârâului Ronişoara, a imaşului pe care păşteau mieii nevinovaţi de albi şi ale livezilor de meri prin care privighetorile se-ntreceau în triluri măiestre.

            Vasile Boiciuc s-a născut la data de 25 iulie 1955, în frumoasa comună Rona de Sus, judeţul Maramureş. În acest loc binecuvântat de Dumnezeu,  în care s-a născut Volf Tamburu – scriitor evreu, Ivan Fetico – primul prozator de expresie ucraineană din România (1938 – 1980), Mihai Nebeleac – primul  romancier ucrainean din România (1949 – 2003), Paul Romaniuc şi Mihai Hafia Traista – membrii Uniunii Scriitorilor din România şi Ucraina, scriitoarele pentru copii Marta Bota şi Maria Oprişan, mari oameni de cultură precum Ivan Semeniuc, Mihai Cramar, Vasile Cureleac, Odarca Bout, Andraşciuc Gheorghe şi mulţi alţii. Aici trăieşte unul dintre cei mai mari artişti plastici contemporani Aurel Dan.

            «M-am născut în satul în care oamenii cântau, de la naştere şi până la moarte, – din leagăn până la sicriu – cosind iarba sau prăşind porumbul, secerând hrişca sau strângând fânul, culegând poamele sau depănuşind porumbul, – cântau tot timpul. Mama mă lua cu ea mereu, astfel am învăţat o mulţime de cântece pe care, din păcate, astăzi nu le mai cântă nimeni. Îmi aduc aminte şi de serile lungi de iarnă, în care ne duceam împreună cu mama la şezători, unde de asemenea se cânta foarte mult...», mi-a spus Vasile Boiciuc într-un alt interviu, pe care i l-am luat în anul 2005 cu ocazia jubileului său şi aniversării a 25 de activitate artistică, an în care se pregătea să organizeze în Rona de Sus un festival internaţional de cântec popular. L-a şi organizat, iar în anul următor i-a fost confiscat acest festival de către nişte «personulităţi» ale căror nume nu merită să fie pomenite aici.

            Clasele primare, Vasile Boiciuc le face la şcoala din cătunul Jidicia, unde învăţau simultan elevii claselor I-IV, «eram vreo şapte-opt cu toţii», îşi aminteşte Vasile, iar de ciclul gimnazial de la Şcoala Generală, vorbeşte cu mare bucurie: «diriginta noastră, doamna Irina Craila se ocupa foarte mult de noi. Organiza diferite activităţi artistice, brigăzi, scenete, piese de teatru, dansuri şi multe concursuri la care clasa noastră  lua aproape întotdeauna primul loc. Într-adevăr, şi noi ne străduiam din răsputeri. Pot spune cu mândrie că am fost coleg cu doamna Irina Petreţchi- Covaci, redactor la «Vilne slovo».

În acea vreme cântam la mandolină în orchestra de mandoline condusă de binecunoscuţii Mihai Mitriniuc şi Vasile Mihnea».

            Când l-am întrebat pe Vasea dacă nu i-a fost greu, fiind vorbitor de limba ucraineană, să cânte în limba română fără acel accent specific ucrainenilor din Maramureş... fără a sta prea mult pe gânduri mi-a răspuns:

            «Nu mi-a fost greu, nici nu mi-am dat seama cum am început să cânt cântece populare româneşti, fără ca cineva să-şi dea seama că sunt de naţionalitate ucraineană. După terminarea gimnaziului am învăţat în Negreşti-Oaş şi Baia Mare, în tot acest timp cântam, atât în limba ucraineană, cât şi în cea română la diferite evenimente şi spectacole, mai mărunte. Astfel, încetul cu încetul am fost invitat să cânt la nunţi, la început în satele ucrainene, pe urmă şi în cele româneşti. Pe scenele mari, la spectacole adevărate, am început să cânt din anul 1981, când Virgil Michiduţă m-a invitat să cânt în ansamblul «Ţapinarii», pe care îl conducea atunci. Tot atunci m-am înscris la Şcoala Populară de Artă din Sighetu Marmaţiei pe care am absolvit-o în 1984».

            La întrebarea mea, când şi-a dat seama că este artist, Vasile răspunde cu modestie:

            «Artiştii adevăraţi, sunt artiştii mari, artiştii emeriţi, eu mă simt şi mă comport ca oricare om de rând. Doar că am înţeles că am talent când în anul 1984 am primit premiul special al juriului compus din Nicolae Sabău, Valeria Peter Predescu, Ana Hossu, Dumitru Buzoianu şi alte mari voci ale cântecului popoular românesc. După acest eveniment am început să fiu invitat la diferite festivaluri, la «Cântarea României» şi la diferite turnee organizate de mari artişti cum ar fi Titiana Mihali, Sava Negrean Brudaşcu, Nicolae Furdui Iancu, Ana Munteanu, Nicolae Mureşanu şi alţii».

            În anul 1984 Vasile Boiciuc se mută în Baia Mare, unde cântă în ansamblul «Plaiurile Maramureşului», de multe ori este invitat să cânte, individual, ca reprezentant al Maramureşului şi să participe la diferite concursuri cum ar fi «Maria Lătăreţu» sau «Maria Tănase» dar şi la multe altele organizate atât în capitală cât şi în alte mari oraşe: Piteşti, Deva, Alexandria, Simeria, Cluj, Iaşi, Constanţa, Craiova, la care a obţinut peste patruzeci de premii şi diplome şi aproape la toate locul întâi.

            Despre perioada de după Revoluţia din 1998 Vasile Boiciuc spune: «începând din 1999, am cântat individual, acompaniat de «Orchestra maramureşană», de asemenea am înregistrat multe cântece la studiourile radio, din Cluj, Iaşi, Craiova dar şi împreună cu orchestra radio din Bucureşti, condusă de Paraschiv Oprea am înregistrat şapte cântece. Am început să fiu invitat la diferite posturi de radio şi televiziune, pentru dialoguri pe teme folclorice. În 1992 am colaborat cu ansamblul «Doina Gorjului» împreună cu care am participat la un turneu în Ucraina şi Republica Moldova. De asemenea am organizat multe spectacole umanitare, la care se strângeau fonduri pentru oameni săraci, pentru nevăzători şi orfelinate. În anul 2000 am înregistrat o casetă audio de colinde ucrainene şi am participat la organizarea unui ansamblu care se numeşte la fel ca şi rubrica pe care o conduc în publicaţia «Graiul Maramureşului»: «Flori de cântec românesc» în care activează aproape toţi cântăreţii din Transilvania de Nord. Ansamblul a reuşit deja să înregistreze un CD de colinde şi unul de muzică populară (din interviul realizat în 2005 n. a.)».

            La diferite emisiuni şi spectacole televizate Vasea apare îmbrăcat într-un vechi costum popular din Rona de Sus despre care vorbeşte cu mare mândrie: «sumanul cu ciucuri, care nu se mai poartă din păcate, îl am de la văduva lui Mihai Popadiuc, mi l-a dăruit după moartea acestuia, s-a cununat în el, dar ce este mai interesant este că acest suman a fost confecţionat de către mama mea. Cămaşa este la fel de veche, din cânepă bilită, căciula împodobită cu colier tradiţional din mărgeluţe, pe care o mai poartă doar păstorii din «Viflaemul de crăciun», manşete înflorate, chimir de cioban, cioareci şi obiele de lână, – acesta este costumul meu de scenă. Odată, nu mai ţin minte în ce an, era pe timpul lui Ceauşescu, la Drobeta Turnu Severin, organizatorii nu mi-au dat voie să urc pe scenă cu acest suman, nerecunoscându-l ca fiind din zoana Maramureşului propunându-mi să îmbrac un alt suman. Bineînţeles eu nici nu am vrut să aud de aşa ceva şi atunci a intervenit doamna Maria Murărescu şi mi s-a permis să cânt în costumul meu. Altădată, în 1992, în Sala Academiei Române nu mi s-a permis să urc pe scenă din cauza numelui meu slav – Boiciuc. De această dată mi-a luat apărarea folcloristul Pamfil Bilţiu.

            Deşi suntem amândoi din aceeaşi localitate, şi rude prin alianţă, pe Vasea Boiciuc l-am cunoscut abia în anul 1999 cu ocazia dezvelirii, în parcul Cişmigiu din Bucureşti, a monumentului poetului naţional ucrainean Taras Hrihorovici Şevcenko. De atunci am rămas prieteni, pot spune chiar – prieteni buni, deoarece  pe Vasea îl interesau nu numai cântecul ci şi literatura, arta plastică, folclorul... El însuşi semnează zeci de articole în publicaţiile Uniunii Ucrainenilor din România, dar şi în presa locală maramureşeană.

            De multe ori Vasea Boiciuc este neînţeles şi neapreciat la adevărata sa valoare, cum se întâmplă cu toţi artiştii, poeţii şi scriitorii, mai ales de oamenii locului în care ne-am născut. Dar asta este soarta tuturor marilor artişti...şi Vasea Boiciuc este un mare artist!

           

IMAGINI DE LA PRIMA EDIȚIE 26-28 AUGUST 2006

A  FESTIVALULUI-CONCURS DE INTERPRETARE FOLCLORICĂ «RONIȘOARĂ, APĂ LINĂ» FONDAT DE VASILE BOICIUC ROGNEANU

Fondatorul festivalului V. B. Rogneanu

Juriul 

Concurenți din Rona de Sus

Directorul școlii Ardelean Ioan - unul din organizatorii festivalului

---

[1] Vai mamă şi iar mamă (ucr).

[2] Cântă cucul (ucr).

[3] O ce veste minunată (ucr).

Alexandr Soljenițîn: «O zi din viața lui Ivan Denisovici»

Mihai Hafia TRAISTA

IVAN DENISOVICI ȘUHOV – SIMBOLUL SISTEMULUI TOTALITAR

Între 1929 și 1953, aproape patruzeci de milioane de oameni din Uniunea Sovietică au dispărut. Abia după publicarea povestirii «O zi din viața lui Ivan Denisovici» întreaga lume a aflat ceea ce recensămintele oficiale evitaseră să informeze: toți acești oameni muriseră în lagărele staliniste.

Citind povestirea «O zi din viața lui Ivan Denisovici» a lui Alexandr Soljenițîn Anna Ahmatova a spus că este obligatoriu să o citească fiecare cetățean din cei două sute de milioane de cetățeni ai Uniunii Sovietice.

«O zi din viața lui Ivan Denisovici» nu este doar o povestire despre viața din lagărele staliniste ci mai dergrabă este o povestire despre omul căruia îi fusese dat să trăiască în sistemul totalitar. Soldatul țăran Ivan Denisovici Șuhov a devenit simbolul epocii sale, condamnat pe nedrept, despărțit de familie, privat de toate drepturile, fără nici o speranță în viitor, exploatat și bătut, înfometat – trăind de azi pe mâine cu câteva grame de pâine pe zi, lucrând din greu sub «soarele lupesc» – în gerul siberian, el rezistă nu este înfrânt. Ivan Denisovici Șuhov mai este simbolul epocii sale și prin faptul că  această primă operă publicată i-a adus lui Soljenițîn o faimă internațională și binemeritatul Premiu Nobel pentru literatură, în 1970.

Ca să poată reda viața din lagărele staliniste, Soljenițîn ne-a demonstrat că este suficientă descrierea în cele mai mici amănunte a unei singure zile, o zi ca oricare alta din viața unui simplu deținut. Povestirea începe astfel:

«La cinci dimineața, ca de obicei, la baraca în care se află comandamentul s-a dat semnalul deșteptării cu lovituri de ciocan într-o șină de fier» și se termină în aceeași notă: «A trecut o zi fără necazuri, aproape fericită. Asemenea zile în termenul lui de condamnare, de la cap la coadă, erau trei mii șase sute cinzeci și trei. Trei zile mai mult din cauza anilor bisecți».

Între aceste fraze, ca între două coperți, se consuma drama zilnică a milioane de deținuți condamnați pe nedrept de sistemul totalitar, și din mii de asemenea zile «аproape fericite» se compunea  termenul de detenție a fiecăruia dintre ei. În această scurtă perioadă, numai de câteva ore, în fața cititorului se desfășoară întreaga panoramă a vieții din lagăr. Programul infernal al deținuților, lipsa hranei, a îmbrăcăminții și a igienei, munca la -40 de grade, pedepsele colective pentru imposibilitatea fizică a unui deținut de a mai munci, cruzimea omului față de om, dezumanizarea, opresiunea unui sistem criminal care admitea un singur drept, cel de a te supune orbește regulilor sale.
Povestirea este ca o «enciclopedie» a vieții deținutului, pe care dacă condamnatul o cunoaște și o respectă atunci rezistă chiar dacă această rezistență are un preț: «Cel care nu se tâmpeşte în lagăr, care nu-şi abrutizează sensibilitatea, piere. Şi eu am fost tâmp, stupid, mintea îmi mergea greu. Tocmai asta m-a salvat. Dacă eu, intelectual fiind, m-aş fi clătinat în sinea mea, dacă aş fi dat frâu nervilor, dacă aş fi exagerat tot ce mi se întâmpla, cu siguranţă aş fi sucombat», vorbește autorul despre experiența sa concentraționară.

Cu acest preț,  la sfârșitul fiecărei zile condamnatul poate adormi «pe deplin mulțumit», asemenea lui Ivan Denisovici Șuhov căruia i-au rămas întipărite în minte vorbele primului său șef de echipă, Kuziomin – un bătrân lup de lagăr: «Aici, băieți, taigaua este lege. Dar și pe aici trăiesc oamenii. Vă spun eu cine moare în lagăr! Ăl de linge blidele, ăl de-și pune nădejdea în infirmiere și ăl care bate la ușa «cumătrului». În privința cumătrului nu prea avea dreptate, căci ăla ce-și toarnă tovarășii trăiește bine, numai că traiul lui este plătit cu sângele altora», asta o știa bine Ivan Denisovici, care de când se știe nici măcar nu a mituit pe cineva ca să obțină ceva – «uite-l  aproape pleșuv și știrb – nici măcar odată n-a dat nimic cuiva și n-a luat nimic de la nimeni și nici în lagăr nu s-a abătut de la legea asta a lui.» Deși se afla în lagăr de opt ani, și toată lumea îl invidia că i se împlinește sorocul, peste doi ani ar trebui să iasă, numai că el nu prea era sigur de asta și avea și de ce să se îndoiască deoarece mulți care au fost condamnați la trei ani, au făcut cinci «Legea – o întorci cum vrei. Împlinești zece și te poți trezi că-ți mai dau alți zece. Sau că te deportează».

Opt ani a trăit cu nasul în pământ fără să se întrebe cum a nimerit în lagăr și cum o să iasă de acolo. A fost arestat pentru trădare de patrie. A declarat că s-a lăsat prins de nemți ca să-și poată trăda țara iar pe urmă s-a întors ca spion cu o misiune, dar ce fel de misiune asta nu putea născoci nici el, nici anchetatorul.

Șuhov a făcut o socoteală simplă, dacă semnează nu o să-l omoare și cel puțin scapă cu viață o vreme. Realitatea, bineînțeles era alta: în februarie 1942, armata lor a fost încercuită, fără alimente și muniție, erau o pradă ușoară pentru nemți. Însă Șuhov împreună cu alți patru, dintre care trei au murit pe drum, au reușit să evadeze.

A primit zece ani din care ispășise opt. Opt ani în care zi de zi încerca aceleași mărunte strategii care îl ajutaseră să supraviețuiască: încercarea de a se interna la infirmerie, ascunderea unui briceag care la nevoie poate fi o bucată de pâine în plus, ascunderea lingurii și tot felul de târguieli cu alți condamnați, care primeau de acasă pachete, pentru o țigară sau hrană, deoarece știind ce înseamnă pentru cei de-acasă pachetele trimise lui, scrisese neveste-si să nu îi mai trimită: «N-are rost, nu mă aleg cu mai nimic din ele, nu mai trimite, nu mai rupe de la gura copiilor.»  

În povestire găsim o varietate de tipuri de comportament social și de caractere umane, deși «La exterior, dacă te uiți la o echipă, toți sunt la fel – scurte negre, cu numere toate asemenea; dacă-i s-o cercetezi însă cu deamănuntul, oamenii sunt cât se poate de deosebiți, aflați pe diferite niveluri. Pe Buinovski, de pildă, nu-l poți pune să-ți păzească strachina (Fetiucov o face, n.a.) și nici chiar Șuhov nu acceptă orice corvoadă...». Buinovski, fost căpitan de rangul doi era obișnuit să comande, așa că vorbea cu oamenii de parcă le comanda, ba mai mult de atât, are curajul să răcnească la locotenentul Volkovoi. Iar Fetiucov cu toate că înainte era un mare ștab, se plimba cu mașina, în lagăr a devenit «ăl de linge blide», îi judeca pe toți după el, oamenii îl porecliseră «șacalul».   

Cezar, în al cărui vene curge un sânge foarte amestecat: și de grec, și de evreu, și de țigan, un intelectual din capitală, fost operator de film, e înstărit primește câte două pachete pe lună, i-a ciubucit pe toți pe care trebuie și acum s-a aranjat lucrează la cancelarie ca ajutor de normator.

Aleoșka baptistul care se uită la soare și se bucură, «cu un surâs înflorit pe buze. Сu obrajii supți, hrănit cu merindele lagărului, fără să mai agonisească nimic în plus – de ce s-o mai bucura oare? Duminicile stă și șușotește cu ceilalți baptiști. Ăștia parcă nici nu se sinchisesc că stau în lagăr.» Aleoșka știe că din toate lucrurile pământești și trecătoare, Dumnezeu ne-a învațat să ne rugăm numai pentru pâinea cea de toate zilele : «pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi...»

Sanka Klevșin, un tip potolit, un amărât cam fudul de-o ureche care îi învață pe toți că dacă nu îți ții gura, te-ai dus pe copcă – rabdă și taci! «Dacă umbli cu țâvna-n nas, te arzi.»

Kildigs letonul care nu-i decât de doi ani în lagăr, dar a învățat că dacă are nevoie de ceva, nu trebuie să ceară voie nimănui ci să-și ia singur, era glumeț de felul lui, la fiecare două-trei cuvinte trântea câte o glumă și toată echipa îl iubea pentru asta. Omul se hrănea normal, primea două pachete pe lună, avea bujori în obraji, de parcă nici nu era prizonier.

Șeful de echipă Andrei Prokofievici Tiurin – un zdrahon  de bărbat cu umerii lați și cu fața lătăreață, veșnic încruntat, dar bun la suflet, nu își înjura niciodată oamenii, se îngrijea de hrana lor – să capete rații bune. Cu pieptul său de oțel ținea piept tuturor superiorilor săi. «În schimb, era destul să miște din sprânceană sau să arate cu degetul – trebuia să alergi, să-i împlinești dorința. Pe oricine din lagăr poți să-l tragi pe sfoară, da’ Doamne ferește pe Andrei Prokofievici. Și astfel poți să trăiești!»

Despre Panteleev oamenii șușotesc: «...scârba, iar a rămas în zonă. Nu-i bolnav deloc, l-a oprit Oper-ul (șeful securității din lagăr). Iar îl toarnă pe careva», cât despre locotenentul Volkovoi (de la volk – lup îl limba rusă), șeful cu disciplina, de care se temeau nu numai deținuții dar și gardienii ba chiar însuși comandantul lagărului se temea de el: «Uite că Dumnezeu îl însemnă pe ticălos – i-a dat un nume potrivit! – că Volcovoi ăsta se uită întotdeauna la tine chiar ca un lup. Tuciuriu, deșirat, încruntat! Și grozv de iute ...»

O zi în lagăr este ca un ritual sacru, interpretat de toți cei de acolo, căci și cei ce în aparență ar fi favorizați, paznici, șefi de echipă, reprezentanți ai administrației, până la urmă sunt victimele sistemului. Deținuții nu prea se mai gândesc la lumea de afară pentru că ea nu mai există decât ca o palidă aducere aminte a ceea ce a fost cândva demult, iar când vor  ieşi, dacă se va întâmpla acest lucru, vor duce o viaţă asemănătoare cu cea din lagăr, cu atât mai mult cu cât şi oamenii din afara lagărului duc o viaţă asemănătoare cu cea a lor. Omul aflat în lumea de afară cu siguranţă s-a regăsit în Ivan Denisovici, deoarece în acea epocă întreaga Uniunea Sovietică arăta ca un lagăr stalinist și pentru mulți o zi reuşită era când găseau ceva în plus de cumpărat de la alimentară, nu au fost sancționați la locul de muncă, au reuşit prin aceleași metode ca cei din lagăr să obțină ceva și cel mai important lucru, nu au fost arestați fără motiv.

De aceea eroul lui Soljenițîn Ivan Denisovici Șuhov despre care violonistul american Yehudi Menuhin, elev al lui George Enescu, afirma că «a trezit cele mai mari speranţe concepute vreodată de omenire şi a distrus toate iluziile şi idealurile» este un simbol al  sistemului totalitar.

Ucrainenii din România

La sfârşitul primului rãzboi mondial, minorităţile etnice ocupau din punct de vedere numeric o pondere semnificativă în cadrul statelor succesorale care le garantau prin intermediul unor tratate internaţionale, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar în acelaşi timp căutau să asimilize sau să limiteze drepturile acestor minorităţi, care se integrau foarte greu în noile entităţi statale.

            În aceeași situaţie a fost şi minoritatea ucrainenă din România, care după cum arată recensământul din anul 1930, număra 600 000 de membri (3,5 % din totalul populaţiei) fiind a patra minoritate importantă după maghiari, germani, evrei, bineînţeles trebuie luat în considerare faptul că recensământul general al populaţiei din anul 1930 a cuprins nordul Basarabiei şi nordul Bucovinei, unde multe localităţi din judeţele Hotin, Cernăuţi şi Storojeneţ erau  într-un procent de peste 90% ucrainene. De asemenea trebuie precizat că huţulii, care sunt vorbitori de limba ucraineană,  au fost consideraţi o comunitate distinctă, ca descendenţi ai românilor ucrainizaţi şi la acest recensământ, din 1930 au fost contabilizaţi separat de ucraineni.

Ca şi în cazul altor minorităţi, cu excepţia câtorva, s-a neglijat studierea trecutului minorităţii ucrainene, atât în perioada interbelică cât şi în următoarele perioade, respectiv comunistă şi post-comunistă. Din această cauză există foarte puţine informaţii despre trecutul acestei minorităţi, despre colonizarea ucrainenilor în teritorii populate de români, despre primele lor contacte, despre emigraţia ucraineană în România, despre acei ucraineni proveniţi din rândul refugiaţilor de război care s-au stabilit în Bucureşti, Braşov, Ploieşti, Galaţi şi în alte oraşe din România, sau despre relaţiile diplomatice, economice şi militare româno-ucrainene după apariţia pe arena europeană a statului Ucraina, despre misiunile diplomatice, oficiale şi neoficiale ale Kievului la Bucureşti din perioada 1917-1923.

Astfel ucrainenii din România trăiesc în cele patru colţuri ale ţării: în Bucovina, Maramureş, Banat şi Dobrogea.

Ucrainenii din Maramureş

Cel mai vechi document istoric în care este menţionat Maramureşul, aparţine secolului al XII-lea. Despre prezenţa unei populaţii ucrainene în Maramureş documentele vorbesc mult mai târziu – de abia peste două veacuri de la prima atestare a denumirii acestei regiuni, dintr-o diplomă ce datează din anul 1390, aflăm de existenţa localităţii Oroszfalu (Satul Rusesc), menţionat apoi în anul 1411 sub numele de Ruscovo, în prezent Ruscova.

Perioade în care ucrainenii au pătruns ca masă compactă în zona Maramureşului Istoric, la fel ca şi teritoriile de unde au venit, nu sunt determinate cu exactitate, datele istorice referitoare la acest fenomen fiind încă insuficiente şi nu de puţine ori, contradictorii, atât în literatura românească de specialitate, cât şi în cea ucraineană. Din unele informaţii reiese că la sfârşitul veacului al XIV-lea, în Maramureş se aflau câteva sute de ruteni, iar Ion Robciuc subliniază că începuturile raporturilor româno-ucrainene „datează de prin veacul al XII-lea, dacă nu şi de mai înainte”.

Unica deplasare masivă de populaţie ucraineană înspre zona Maramureşului este confirmată istoriceşte abia către sfârşitul secolului al XVI-lea, când cneazul lituanian Teodor Koriatovici este obligat să se retragă în faţa lui Vitold, marele cneaz lituanian şi să se stabilească împreună cu 40.000 de ucraineni în fostele comitate Ung şi Berg, situate la graniţa de nord-vest a Maramureşului.

Ucrainenii din Bucovina

Aşezările ucrainene din nordul Moldovei la fel ca şi cele maramureşene sunt cele mai vechi din ţară. Mărturii arheologice şi lingvistice arată că o populaţie slavă de răsărit s-a aşezat pe aceste meleaguri încă din secolul al VI-lea, trăind alături de populaţia autohtonă românească, în timp ce cea mai mare parte a satelor locuite astăzi de ucraineni sunt menţionate în vechile acte istorice slavone în Moldova din secolele al XIV-lea şi al XV-lea. Identitatea lingvistică, culturală şi spirituală a ucrainenilor din Bucovina a fost asigurată şi menţinută de un adaos etnic continuu din Transcarpatia, Galiţia, Pocuţia şi nordul Bucovinei.

Huţuluii sunt cei care locuiesc în zona muntoasă a Bucovinei, pe văile superioare ale râurilor Suceava, Moldova, Moldoviţa şi Bistriţa Aurie. Veniţi aici încă din secolul al XVII-lea au găsit condiţii favorabile pentru a practica ocupaţiile lor tradiţionale: păstoritul, creşterea animalelor, munci forestiere, plutărit, întemeind un număr însemnat de sate şi cătune pe care le locuiesc şi astăzi. În vechile hrisoave bucovinene ei sunt numiţi "ruşi".

Renumiţi crescători de cai (au impus chiar o rasă de cai), huţulii sunt totodată maeştrii în confecţionarea şi ornarea obiectelor din lemn, piele, corn, în ţesut şi în broderie. Încondeierea ouălor de Paşte (obicei cultivat îndeosebi în satele Ulma, Brodina, Breaza, Moldoviţa) le-a adus o faimă internaţională.

Ucrainenii din Banat

Comunitatea ucraineană din Banat, aşezată în câteva sate din zona Lugojului, a Caransebeşului şi Aradului, s-a stabilit aici în timpul Imperiului austro-ungar – ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi primii ai secolului XX, îndeosebi între anii 1908-1918 prin colonizarea unor domenii latifundiare, scoase la vânzare de către proprietarii lor nemţi şi unguri, situate în partea de sud a Imperiului Austro-Ungar de atunci. Coloniştii ucraineni care şi-au cumpărat loturi de pământ proveneau din zonele muntoase şi sărace ale Transcarpatiei, din localităţile situate în dreapta Tisei, iar alţii, în număr mai mic, din zona huţulă a Bucovinei.

Exodul lor a continuat şi după 1918.

După anul 1970 numeroşi ucraineni din satele maramureşene şi bucovinene cumpără gospodăriile nemţilor emigranţi, populând numeroase localităţi care devin majoritar ucrainene (Pogăneşti, Dragomireşti, Ştiuca, Remetea Mica, Barsana şi altele) .

Ucrainenii din Dobrogea

Pentru a-i deosebi de vecinii lor ruşi-lipoveni, localnicii îi numesc "haholi".

Venirea lor în Dobrogea, în împrejurimile Deltei Dunării, este legată de cel mai tragic moment din istoria Ucrainei: distrugerea şi lichidarea, în anul 1775, de către ţarina Rusiei, Ecaterina a II-a, a Sicei Zaporojene, leagănul secular al năzuinţelor de independenţă şi libertate a poporului ucrainean. Pentru a se salva de represalii, circa 8000 de cazaci zaporojeni se stabilesc, cu încuvinţarea Înaltei Porţi, în zona Deltei Dunării. Aici, la Dunăvaţul de Sus, ei organizează în anul 1813, tabăra militară "Zadunaiska Sici", care a funcţionat 15 ani, când a fost desfiinţată de către turci. Spre acest tărâm al salvării, populat la început de cazaci, se îndreaptă până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, grupuri de ţărani din regiunile de sud ale Ucrainei, pentru a scăpa de iobăgie şi de recrutarea în armata ţaristă. Ei întemeiază localităţi, construiesc biserici şi se ocupă îndeosebi cu agricultură, pescuit, vânătoare şi creşterea animalelor.

RELIGIE, EDUCAŢIE, REPREZENTARE POLITICĂ

Cea mai mare parte a etnicilor ucraineni din România sunt creştini de confesiune ortodoxă. În anul 1950 a fost înfiinţat Vicariatul Ortodox Ucrainean, cu sediul la Sighetu Marmaţiei, care a fost organizat 40 de ani mai târziu. Aceasta este o instituţie bisericească autonomă din punct de vedere administrativ, aflată sub jurisdicţia canonică a Bisericii Ortodoxe Române şi are în componenţa sa două Protopiate (Sighet şi Lugoj) cu un număr de 36 de parohii deservite de preoţi de etnie ucraineană. După reactivarea bisericii greco-catolice, în anul 1990, a fost înfiinţat Vicariatul general greco-catolic ucrainean, cu sediul tot la Sighetu Marmaţiei. El este subordonat canonic Diecezei Române Unite cu Roma şi are în componenţa sa câteva parohii din judeţele Suceava (Rădăuţi, Siret, Cacica) şi Maramureş (Sighet).

În ceea ce priveşte învăţământul în limba ucraineană, ca urmare a reformei învăţământului public din 1948, în anii ce au urmat s-a introdus învăţământ general obligatoriu în limba maternă şi în zonele unde ucrainenii constituiau majoritatea populaţiei. S-au deschis de asemenea, şcoli medii la Siret, Sighet, Tulcea şi în 1954 la Suceava.

Au luat fiinţă două şcoli pedagogice de 4 ani la Siret şi Sighet, precum şi secţia de limba şi literatura ucraineană la Facultatea de Filologie din Bucureşti. În anul 1956 învăţau în limba ucraineană circa 8825 de elevi. După numai un deceniu şi jumătate de funcţionare, şcolile ucrainene se transformă în şcoli cu predare în limba română, doar în câteva şcoli ucraineana fiind predată ca materie facultativă.

În anul 1994 existau 15 unităţi de învăţământ preuniversitar, mai precis: 7 grădiniţe, 6 şcoli cu clasele I-VIII şi 2 secţii de liceu, în care învaţă 628 de elevi. În aceste unităţi de învăţământ, predarea se face în limba ucraineană. În 1997 se reînfiinţează liceul ucrainean "Taras Şevcenko" din Sighetu Marmaţiei.

Trebuie menţionat că aceşti elevi proveneau din familii sărace şi rare erau cazurile când o familie de intelectuali şi-ar fi dat copilul să înveţe la secţia ucraineană, motivând că după absolvire acel copil nu are ce să facă cu cunoştinţele dobândite în limba maternă. Luând exemplul acestora din ce în ce mai mulţi părinţi evită să-şi înscrie copiii la secţiile ucrainene, acestea fiind desfiinţate aproape peste tot.

O parte din vină că s-a ajuns la această situaţie o are Uniunea Ucrainenilor din România, care nu îşi dă pe deplin interesul faţă de învăţământul cu predare în limba ucraineană din România. De exemplu la secţia ucraineană din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine  a Universităţii din Bucureşti, unde înscrierile se fac din trei în trei ani, deşi ucrainenii aveau cinci locuri fără taxă în anul 2009 s-au înscris doar trei studenţi, restul fiind ocupate de studenţii de naţionaliate română dornici să înveţe limba ucraineană.

La recensământul din ianuarie 1992, din cei 22.449.000 de locuitori câţi avea România la acea dată, 66.833 erau ucraineni, ceea ce înseamnă 0,3% din populaţia ţării. În condiţiile schimbate de după evenimentele din decembrie 1989, una din problemele care au preocupat minoritatea ucraineană din România a fost înfiinţarea unei organizaţii care să-i apere interesele. Această organizaţie este Uniunea Ucrainenilor din România (UUR) care are ca scop principal rezolvarea problemelor ce privesc condiţia ucrainenilor ca cetăţeni ai României, prin reprezentanţii lor în Parlamentul României.

Apar mai multe publicaţii ale comunităţii ucrainene: "Curierul Ucrainean" (în limba română), "Ukrainskyi Visnyk" ("Curierul ucrainean"), "Vilne Slovo" (Cuvântul liber), "Naş Holos" (Glasul nostru) - revista scriitorilor ucraineni din România, «Dzvonek» (Clopoţelul) – revistă pentru copii, se editează multe cărţi ale scriitorilor ucraineni din România la fel şi traduceri din literatura ucrainenă în limba română şi invers. Trebuie menţionat  că şi înainte de 1989, ucrainenii aveu o publicaţie în limba ucraineană „Novyi vik" şi anuarul de cultură, literatură şi filologie ucraineană „Obrii" (Orizonturi) iar scriitorii ucraineni îşi publicau cărţile la editura „Kriterion”.

Din păcate, în anul 1996 o parte din membrii Uniunii Ucrainenilor din România se retrag din această organizaţie formând Uniunea Democrată a Ucrainenilor din România. De atunci şi până acum liderii acestei organizaţii încearcă să pună mâna pe fondurile alocate de Guvernul României minorităţii ucrainene, dar şi pentru locul de deputat din Parlamentul României.

Iar în anul 2000 o altă parte a Uniunii Ucrainenilor din România trec în Uniunea Culturală a Rutenilor din România, o organizaţie destul de solidă cu reprezentant în Parlamentul Românie, rutenii fiind consideraţi de Guvernul României o minoritate aparte de cea ucraineană.

S-a mai încercat în câteva rânduri înfiinţarea minorităţii huţule din România, dar din fericire aceste încercări au eşuat.

În prezent Uniunea Ucrainenilor din România numără zece filiale în judeţele Maramureş, Satu Mare, Arad, Timiş, Caransebeş, Galaţi, Tulcea, Suceava, Botoşani şi Bucureşti, fiecare filială are organizaţii locale UUR. Ce se poate reproşa  Uniunii ucrainenilor este faptul că deşi editează reviste şi cărţi, ele nu prea ajung la cititori, fiind depozitate prin magaziile spaţioase ale filialelor. De lansări de carte, sau întâlnirea scriitorilor cu cititorii, de simpozioane, mese rotunde, seminarii se aude foarte rar, aproape deloc.

De asemenea ucrainenii din România foarte rar se bucură de ajutor din partea Ucrainei, totuşi au existat cazuri în care Ambasada Ucrainei din România a donat cărţi, ba chiar şi aparatură unor şcoli şi chiar Uniunii Ucrainenilor din România.

Toate acestea duc la o lentă dar sigură scădere a membrilor minorităţii ucrainene din România, rezultatele deja apar, căci la recensământul din anul acesta minoritatea ucrainenă din România numără cu peste 10 000 de membrii mai puţin.

În afară de organizaţiile ucrainene sus amintite, mai există câteva asociaţii culturale ucrainene independente care încearcă din răsputeri să ţină trează conştiinţa naţională a ucrainenilor din România, în multe cazuri fiind împiedicate prin diferite mijloace de către conducerea UUR. Merită să amintim Asociaţia Dascălilor Ucraineni din România, Asociaţia «Ivan Krevan» şi nou înfiinţata Asociaţie Cultural Creştină a Ucrainenilor  din România «Taras Şevcenko» care editează în limba română revista de literatură, artă şi cultură ucraineană «Mantaua lui Gogol».