Alexandr Soljenițîn: «O zi din viața lui Ivan Denisovici»

Mihai Hafia TRAISTA

IVAN DENISOVICI ȘUHOV – SIMBOLUL SISTEMULUI TOTALITAR

Între 1929 și 1953, aproape patruzeci de milioane de oameni din Uniunea Sovietică au dispărut. Abia după publicarea povestirii «O zi din viața lui Ivan Denisovici» întreaga lume a aflat ceea ce recensămintele oficiale evitaseră să informeze: toți acești oameni muriseră în lagărele staliniste.

Citind povestirea «O zi din viața lui Ivan Denisovici» a lui Alexandr Soljenițîn Anna Ahmatova a spus că este obligatoriu să o citească fiecare cetățean din cei două sute de milioane de cetățeni ai Uniunii Sovietice.

«O zi din viața lui Ivan Denisovici» nu este doar o povestire despre viața din lagărele staliniste ci mai dergrabă este o povestire despre omul căruia îi fusese dat să trăiască în sistemul totalitar. Soldatul țăran Ivan Denisovici Șuhov a devenit simbolul epocii sale, condamnat pe nedrept, despărțit de familie, privat de toate drepturile, fără nici o speranță în viitor, exploatat și bătut, înfometat – trăind de azi pe mâine cu câteva grame de pâine pe zi, lucrând din greu sub «soarele lupesc» – în gerul siberian, el rezistă nu este înfrânt. Ivan Denisovici Șuhov mai este simbolul epocii sale și prin faptul că  această primă operă publicată i-a adus lui Soljenițîn o faimă internațională și binemeritatul Premiu Nobel pentru literatură, în 1970.

Ca să poată reda viața din lagărele staliniste, Soljenițîn ne-a demonstrat că este suficientă descrierea în cele mai mici amănunte a unei singure zile, o zi ca oricare alta din viața unui simplu deținut. Povestirea începe astfel:

«La cinci dimineața, ca de obicei, la baraca în care se află comandamentul s-a dat semnalul deșteptării cu lovituri de ciocan într-o șină de fier» și se termină în aceeași notă: «A trecut o zi fără necazuri, aproape fericită. Asemenea zile în termenul lui de condamnare, de la cap la coadă, erau trei mii șase sute cinzeci și trei. Trei zile mai mult din cauza anilor bisecți».

Între aceste fraze, ca între două coperți, se consuma drama zilnică a milioane de deținuți condamnați pe nedrept de sistemul totalitar, și din mii de asemenea zile «аproape fericite» se compunea  termenul de detenție a fiecăruia dintre ei. În această scurtă perioadă, numai de câteva ore, în fața cititorului se desfășoară întreaga panoramă a vieții din lagăr. Programul infernal al deținuților, lipsa hranei, a îmbrăcăminții și a igienei, munca la -40 de grade, pedepsele colective pentru imposibilitatea fizică a unui deținut de a mai munci, cruzimea omului față de om, dezumanizarea, opresiunea unui sistem criminal care admitea un singur drept, cel de a te supune orbește regulilor sale.
Povestirea este ca o «enciclopedie» a vieții deținutului, pe care dacă condamnatul o cunoaște și o respectă atunci rezistă chiar dacă această rezistență are un preț: «Cel care nu se tâmpeşte în lagăr, care nu-şi abrutizează sensibilitatea, piere. Şi eu am fost tâmp, stupid, mintea îmi mergea greu. Tocmai asta m-a salvat. Dacă eu, intelectual fiind, m-aş fi clătinat în sinea mea, dacă aş fi dat frâu nervilor, dacă aş fi exagerat tot ce mi se întâmpla, cu siguranţă aş fi sucombat», vorbește autorul despre experiența sa concentraționară.

Cu acest preț,  la sfârșitul fiecărei zile condamnatul poate adormi «pe deplin mulțumit», asemenea lui Ivan Denisovici Șuhov căruia i-au rămas întipărite în minte vorbele primului său șef de echipă, Kuziomin – un bătrân lup de lagăr: «Aici, băieți, taigaua este lege. Dar și pe aici trăiesc oamenii. Vă spun eu cine moare în lagăr! Ăl de linge blidele, ăl de-și pune nădejdea în infirmiere și ăl care bate la ușa «cumătrului». În privința cumătrului nu prea avea dreptate, căci ăla ce-și toarnă tovarășii trăiește bine, numai că traiul lui este plătit cu sângele altora», asta o știa bine Ivan Denisovici, care de când se știe nici măcar nu a mituit pe cineva ca să obțină ceva – «uite-l  aproape pleșuv și știrb – nici măcar odată n-a dat nimic cuiva și n-a luat nimic de la nimeni și nici în lagăr nu s-a abătut de la legea asta a lui.» Deși se afla în lagăr de opt ani, și toată lumea îl invidia că i se împlinește sorocul, peste doi ani ar trebui să iasă, numai că el nu prea era sigur de asta și avea și de ce să se îndoiască deoarece mulți care au fost condamnați la trei ani, au făcut cinci «Legea – o întorci cum vrei. Împlinești zece și te poți trezi că-ți mai dau alți zece. Sau că te deportează».

Opt ani a trăit cu nasul în pământ fără să se întrebe cum a nimerit în lagăr și cum o să iasă de acolo. A fost arestat pentru trădare de patrie. A declarat că s-a lăsat prins de nemți ca să-și poată trăda țara iar pe urmă s-a întors ca spion cu o misiune, dar ce fel de misiune asta nu putea născoci nici el, nici anchetatorul.

Șuhov a făcut o socoteală simplă, dacă semnează nu o să-l omoare și cel puțin scapă cu viață o vreme. Realitatea, bineînțeles era alta: în februarie 1942, armata lor a fost încercuită, fără alimente și muniție, erau o pradă ușoară pentru nemți. Însă Șuhov împreună cu alți patru, dintre care trei au murit pe drum, au reușit să evadeze.

A primit zece ani din care ispășise opt. Opt ani în care zi de zi încerca aceleași mărunte strategii care îl ajutaseră să supraviețuiască: încercarea de a se interna la infirmerie, ascunderea unui briceag care la nevoie poate fi o bucată de pâine în plus, ascunderea lingurii și tot felul de târguieli cu alți condamnați, care primeau de acasă pachete, pentru o țigară sau hrană, deoarece știind ce înseamnă pentru cei de-acasă pachetele trimise lui, scrisese neveste-si să nu îi mai trimită: «N-are rost, nu mă aleg cu mai nimic din ele, nu mai trimite, nu mai rupe de la gura copiilor.»  

În povestire găsim o varietate de tipuri de comportament social și de caractere umane, deși «La exterior, dacă te uiți la o echipă, toți sunt la fel – scurte negre, cu numere toate asemenea; dacă-i s-o cercetezi însă cu deamănuntul, oamenii sunt cât se poate de deosebiți, aflați pe diferite niveluri. Pe Buinovski, de pildă, nu-l poți pune să-ți păzească strachina (Fetiucov o face, n.a.) și nici chiar Șuhov nu acceptă orice corvoadă...». Buinovski, fost căpitan de rangul doi era obișnuit să comande, așa că vorbea cu oamenii de parcă le comanda, ba mai mult de atât, are curajul să răcnească la locotenentul Volkovoi. Iar Fetiucov cu toate că înainte era un mare ștab, se plimba cu mașina, în lagăr a devenit «ăl de linge blide», îi judeca pe toți după el, oamenii îl porecliseră «șacalul».   

Cezar, în al cărui vene curge un sânge foarte amestecat: și de grec, și de evreu, și de țigan, un intelectual din capitală, fost operator de film, e înstărit primește câte două pachete pe lună, i-a ciubucit pe toți pe care trebuie și acum s-a aranjat lucrează la cancelarie ca ajutor de normator.

Aleoșka baptistul care se uită la soare și se bucură, «cu un surâs înflorit pe buze. Сu obrajii supți, hrănit cu merindele lagărului, fără să mai agonisească nimic în plus – de ce s-o mai bucura oare? Duminicile stă și șușotește cu ceilalți baptiști. Ăștia parcă nici nu se sinchisesc că stau în lagăr.» Aleoșka știe că din toate lucrurile pământești și trecătoare, Dumnezeu ne-a învațat să ne rugăm numai pentru pâinea cea de toate zilele : «pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi...»

Sanka Klevșin, un tip potolit, un amărât cam fudul de-o ureche care îi învață pe toți că dacă nu îți ții gura, te-ai dus pe copcă – rabdă și taci! «Dacă umbli cu țâvna-n nas, te arzi.»

Kildigs letonul care nu-i decât de doi ani în lagăr, dar a învățat că dacă are nevoie de ceva, nu trebuie să ceară voie nimănui ci să-și ia singur, era glumeț de felul lui, la fiecare două-trei cuvinte trântea câte o glumă și toată echipa îl iubea pentru asta. Omul se hrănea normal, primea două pachete pe lună, avea bujori în obraji, de parcă nici nu era prizonier.

Șeful de echipă Andrei Prokofievici Tiurin – un zdrahon  de bărbat cu umerii lați și cu fața lătăreață, veșnic încruntat, dar bun la suflet, nu își înjura niciodată oamenii, se îngrijea de hrana lor – să capete rații bune. Cu pieptul său de oțel ținea piept tuturor superiorilor săi. «În schimb, era destul să miște din sprânceană sau să arate cu degetul – trebuia să alergi, să-i împlinești dorința. Pe oricine din lagăr poți să-l tragi pe sfoară, da’ Doamne ferește pe Andrei Prokofievici. Și astfel poți să trăiești!»

Despre Panteleev oamenii șușotesc: «...scârba, iar a rămas în zonă. Nu-i bolnav deloc, l-a oprit Oper-ul (șeful securității din lagăr). Iar îl toarnă pe careva», cât despre locotenentul Volkovoi (de la volk – lup îl limba rusă), șeful cu disciplina, de care se temeau nu numai deținuții dar și gardienii ba chiar însuși comandantul lagărului se temea de el: «Uite că Dumnezeu îl însemnă pe ticălos – i-a dat un nume potrivit! – că Volcovoi ăsta se uită întotdeauna la tine chiar ca un lup. Tuciuriu, deșirat, încruntat! Și grozv de iute ...»

O zi în lagăr este ca un ritual sacru, interpretat de toți cei de acolo, căci și cei ce în aparență ar fi favorizați, paznici, șefi de echipă, reprezentanți ai administrației, până la urmă sunt victimele sistemului. Deținuții nu prea se mai gândesc la lumea de afară pentru că ea nu mai există decât ca o palidă aducere aminte a ceea ce a fost cândva demult, iar când vor  ieşi, dacă se va întâmpla acest lucru, vor duce o viaţă asemănătoare cu cea din lagăr, cu atât mai mult cu cât şi oamenii din afara lagărului duc o viaţă asemănătoare cu cea a lor. Omul aflat în lumea de afară cu siguranţă s-a regăsit în Ivan Denisovici, deoarece în acea epocă întreaga Uniunea Sovietică arăta ca un lagăr stalinist și pentru mulți o zi reuşită era când găseau ceva în plus de cumpărat de la alimentară, nu au fost sancționați la locul de muncă, au reuşit prin aceleași metode ca cei din lagăr să obțină ceva și cel mai important lucru, nu au fost arestați fără motiv.

De aceea eroul lui Soljenițîn Ivan Denisovici Șuhov despre care violonistul american Yehudi Menuhin, elev al lui George Enescu, afirma că «a trezit cele mai mari speranţe concepute vreodată de omenire şi a distrus toate iluziile şi idealurile» este un simbol al  sistemului totalitar.

Ucrainenii din România

La sfârşitul primului rãzboi mondial, minorităţile etnice ocupau din punct de vedere numeric o pondere semnificativă în cadrul statelor succesorale care le garantau prin intermediul unor tratate internaţionale, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar în acelaşi timp căutau să asimilize sau să limiteze drepturile acestor minorităţi, care se integrau foarte greu în noile entităţi statale.

            În aceeași situaţie a fost şi minoritatea ucrainenă din România, care după cum arată recensământul din anul 1930, număra 600 000 de membri (3,5 % din totalul populaţiei) fiind a patra minoritate importantă după maghiari, germani, evrei, bineînţeles trebuie luat în considerare faptul că recensământul general al populaţiei din anul 1930 a cuprins nordul Basarabiei şi nordul Bucovinei, unde multe localităţi din judeţele Hotin, Cernăuţi şi Storojeneţ erau  într-un procent de peste 90% ucrainene. De asemenea trebuie precizat că huţulii, care sunt vorbitori de limba ucraineană,  au fost consideraţi o comunitate distinctă, ca descendenţi ai românilor ucrainizaţi şi la acest recensământ, din 1930 au fost contabilizaţi separat de ucraineni.

Ca şi în cazul altor minorităţi, cu excepţia câtorva, s-a neglijat studierea trecutului minorităţii ucrainene, atât în perioada interbelică cât şi în următoarele perioade, respectiv comunistă şi post-comunistă. Din această cauză există foarte puţine informaţii despre trecutul acestei minorităţi, despre colonizarea ucrainenilor în teritorii populate de români, despre primele lor contacte, despre emigraţia ucraineană în România, despre acei ucraineni proveniţi din rândul refugiaţilor de război care s-au stabilit în Bucureşti, Braşov, Ploieşti, Galaţi şi în alte oraşe din România, sau despre relaţiile diplomatice, economice şi militare româno-ucrainene după apariţia pe arena europeană a statului Ucraina, despre misiunile diplomatice, oficiale şi neoficiale ale Kievului la Bucureşti din perioada 1917-1923.

Astfel ucrainenii din România trăiesc în cele patru colţuri ale ţării: în Bucovina, Maramureş, Banat şi Dobrogea.

Ucrainenii din Maramureş

Cel mai vechi document istoric în care este menţionat Maramureşul, aparţine secolului al XII-lea. Despre prezenţa unei populaţii ucrainene în Maramureş documentele vorbesc mult mai târziu – de abia peste două veacuri de la prima atestare a denumirii acestei regiuni, dintr-o diplomă ce datează din anul 1390, aflăm de existenţa localităţii Oroszfalu (Satul Rusesc), menţionat apoi în anul 1411 sub numele de Ruscovo, în prezent Ruscova.

Perioade în care ucrainenii au pătruns ca masă compactă în zona Maramureşului Istoric, la fel ca şi teritoriile de unde au venit, nu sunt determinate cu exactitate, datele istorice referitoare la acest fenomen fiind încă insuficiente şi nu de puţine ori, contradictorii, atât în literatura românească de specialitate, cât şi în cea ucraineană. Din unele informaţii reiese că la sfârşitul veacului al XIV-lea, în Maramureş se aflau câteva sute de ruteni, iar Ion Robciuc subliniază că începuturile raporturilor româno-ucrainene „datează de prin veacul al XII-lea, dacă nu şi de mai înainte”.

Unica deplasare masivă de populaţie ucraineană înspre zona Maramureşului este confirmată istoriceşte abia către sfârşitul secolului al XVI-lea, când cneazul lituanian Teodor Koriatovici este obligat să se retragă în faţa lui Vitold, marele cneaz lituanian şi să se stabilească împreună cu 40.000 de ucraineni în fostele comitate Ung şi Berg, situate la graniţa de nord-vest a Maramureşului.

Ucrainenii din Bucovina

Aşezările ucrainene din nordul Moldovei la fel ca şi cele maramureşene sunt cele mai vechi din ţară. Mărturii arheologice şi lingvistice arată că o populaţie slavă de răsărit s-a aşezat pe aceste meleaguri încă din secolul al VI-lea, trăind alături de populaţia autohtonă românească, în timp ce cea mai mare parte a satelor locuite astăzi de ucraineni sunt menţionate în vechile acte istorice slavone în Moldova din secolele al XIV-lea şi al XV-lea. Identitatea lingvistică, culturală şi spirituală a ucrainenilor din Bucovina a fost asigurată şi menţinută de un adaos etnic continuu din Transcarpatia, Galiţia, Pocuţia şi nordul Bucovinei.

Huţuluii sunt cei care locuiesc în zona muntoasă a Bucovinei, pe văile superioare ale râurilor Suceava, Moldova, Moldoviţa şi Bistriţa Aurie. Veniţi aici încă din secolul al XVII-lea au găsit condiţii favorabile pentru a practica ocupaţiile lor tradiţionale: păstoritul, creşterea animalelor, munci forestiere, plutărit, întemeind un număr însemnat de sate şi cătune pe care le locuiesc şi astăzi. În vechile hrisoave bucovinene ei sunt numiţi "ruşi".

Renumiţi crescători de cai (au impus chiar o rasă de cai), huţulii sunt totodată maeştrii în confecţionarea şi ornarea obiectelor din lemn, piele, corn, în ţesut şi în broderie. Încondeierea ouălor de Paşte (obicei cultivat îndeosebi în satele Ulma, Brodina, Breaza, Moldoviţa) le-a adus o faimă internaţională.

Ucrainenii din Banat

Comunitatea ucraineană din Banat, aşezată în câteva sate din zona Lugojului, a Caransebeşului şi Aradului, s-a stabilit aici în timpul Imperiului austro-ungar – ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi primii ai secolului XX, îndeosebi între anii 1908-1918 prin colonizarea unor domenii latifundiare, scoase la vânzare de către proprietarii lor nemţi şi unguri, situate în partea de sud a Imperiului Austro-Ungar de atunci. Coloniştii ucraineni care şi-au cumpărat loturi de pământ proveneau din zonele muntoase şi sărace ale Transcarpatiei, din localităţile situate în dreapta Tisei, iar alţii, în număr mai mic, din zona huţulă a Bucovinei.

Exodul lor a continuat şi după 1918.

După anul 1970 numeroşi ucraineni din satele maramureşene şi bucovinene cumpără gospodăriile nemţilor emigranţi, populând numeroase localităţi care devin majoritar ucrainene (Pogăneşti, Dragomireşti, Ştiuca, Remetea Mica, Barsana şi altele) .

Ucrainenii din Dobrogea

Pentru a-i deosebi de vecinii lor ruşi-lipoveni, localnicii îi numesc "haholi".

Venirea lor în Dobrogea, în împrejurimile Deltei Dunării, este legată de cel mai tragic moment din istoria Ucrainei: distrugerea şi lichidarea, în anul 1775, de către ţarina Rusiei, Ecaterina a II-a, a Sicei Zaporojene, leagănul secular al năzuinţelor de independenţă şi libertate a poporului ucrainean. Pentru a se salva de represalii, circa 8000 de cazaci zaporojeni se stabilesc, cu încuvinţarea Înaltei Porţi, în zona Deltei Dunării. Aici, la Dunăvaţul de Sus, ei organizează în anul 1813, tabăra militară "Zadunaiska Sici", care a funcţionat 15 ani, când a fost desfiinţată de către turci. Spre acest tărâm al salvării, populat la început de cazaci, se îndreaptă până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, grupuri de ţărani din regiunile de sud ale Ucrainei, pentru a scăpa de iobăgie şi de recrutarea în armata ţaristă. Ei întemeiază localităţi, construiesc biserici şi se ocupă îndeosebi cu agricultură, pescuit, vânătoare şi creşterea animalelor.

RELIGIE, EDUCAŢIE, REPREZENTARE POLITICĂ

Cea mai mare parte a etnicilor ucraineni din România sunt creştini de confesiune ortodoxă. În anul 1950 a fost înfiinţat Vicariatul Ortodox Ucrainean, cu sediul la Sighetu Marmaţiei, care a fost organizat 40 de ani mai târziu. Aceasta este o instituţie bisericească autonomă din punct de vedere administrativ, aflată sub jurisdicţia canonică a Bisericii Ortodoxe Române şi are în componenţa sa două Protopiate (Sighet şi Lugoj) cu un număr de 36 de parohii deservite de preoţi de etnie ucraineană. După reactivarea bisericii greco-catolice, în anul 1990, a fost înfiinţat Vicariatul general greco-catolic ucrainean, cu sediul tot la Sighetu Marmaţiei. El este subordonat canonic Diecezei Române Unite cu Roma şi are în componenţa sa câteva parohii din judeţele Suceava (Rădăuţi, Siret, Cacica) şi Maramureş (Sighet).

În ceea ce priveşte învăţământul în limba ucraineană, ca urmare a reformei învăţământului public din 1948, în anii ce au urmat s-a introdus învăţământ general obligatoriu în limba maternă şi în zonele unde ucrainenii constituiau majoritatea populaţiei. S-au deschis de asemenea, şcoli medii la Siret, Sighet, Tulcea şi în 1954 la Suceava.

Au luat fiinţă două şcoli pedagogice de 4 ani la Siret şi Sighet, precum şi secţia de limba şi literatura ucraineană la Facultatea de Filologie din Bucureşti. În anul 1956 învăţau în limba ucraineană circa 8825 de elevi. După numai un deceniu şi jumătate de funcţionare, şcolile ucrainene se transformă în şcoli cu predare în limba română, doar în câteva şcoli ucraineana fiind predată ca materie facultativă.

În anul 1994 existau 15 unităţi de învăţământ preuniversitar, mai precis: 7 grădiniţe, 6 şcoli cu clasele I-VIII şi 2 secţii de liceu, în care învaţă 628 de elevi. În aceste unităţi de învăţământ, predarea se face în limba ucraineană. În 1997 se reînfiinţează liceul ucrainean "Taras Şevcenko" din Sighetu Marmaţiei.

Trebuie menţionat că aceşti elevi proveneau din familii sărace şi rare erau cazurile când o familie de intelectuali şi-ar fi dat copilul să înveţe la secţia ucraineană, motivând că după absolvire acel copil nu are ce să facă cu cunoştinţele dobândite în limba maternă. Luând exemplul acestora din ce în ce mai mulţi părinţi evită să-şi înscrie copiii la secţiile ucrainene, acestea fiind desfiinţate aproape peste tot.

O parte din vină că s-a ajuns la această situaţie o are Uniunea Ucrainenilor din România, care nu îşi dă pe deplin interesul faţă de învăţământul cu predare în limba ucraineană din România. De exemplu la secţia ucraineană din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine  a Universităţii din Bucureşti, unde înscrierile se fac din trei în trei ani, deşi ucrainenii aveau cinci locuri fără taxă în anul 2009 s-au înscris doar trei studenţi, restul fiind ocupate de studenţii de naţionaliate română dornici să înveţe limba ucraineană.

La recensământul din ianuarie 1992, din cei 22.449.000 de locuitori câţi avea România la acea dată, 66.833 erau ucraineni, ceea ce înseamnă 0,3% din populaţia ţării. În condiţiile schimbate de după evenimentele din decembrie 1989, una din problemele care au preocupat minoritatea ucraineană din România a fost înfiinţarea unei organizaţii care să-i apere interesele. Această organizaţie este Uniunea Ucrainenilor din România (UUR) care are ca scop principal rezolvarea problemelor ce privesc condiţia ucrainenilor ca cetăţeni ai României, prin reprezentanţii lor în Parlamentul României.

Apar mai multe publicaţii ale comunităţii ucrainene: "Curierul Ucrainean" (în limba română), "Ukrainskyi Visnyk" ("Curierul ucrainean"), "Vilne Slovo" (Cuvântul liber), "Naş Holos" (Glasul nostru) - revista scriitorilor ucraineni din România, «Dzvonek» (Clopoţelul) – revistă pentru copii, se editează multe cărţi ale scriitorilor ucraineni din România la fel şi traduceri din literatura ucrainenă în limba română şi invers. Trebuie menţionat  că şi înainte de 1989, ucrainenii aveu o publicaţie în limba ucraineană „Novyi vik" şi anuarul de cultură, literatură şi filologie ucraineană „Obrii" (Orizonturi) iar scriitorii ucraineni îşi publicau cărţile la editura „Kriterion”.

Din păcate, în anul 1996 o parte din membrii Uniunii Ucrainenilor din România se retrag din această organizaţie formând Uniunea Democrată a Ucrainenilor din România. De atunci şi până acum liderii acestei organizaţii încearcă să pună mâna pe fondurile alocate de Guvernul României minorităţii ucrainene, dar şi pentru locul de deputat din Parlamentul României.

Iar în anul 2000 o altă parte a Uniunii Ucrainenilor din România trec în Uniunea Culturală a Rutenilor din România, o organizaţie destul de solidă cu reprezentant în Parlamentul Românie, rutenii fiind consideraţi de Guvernul României o minoritate aparte de cea ucraineană.

S-a mai încercat în câteva rânduri înfiinţarea minorităţii huţule din România, dar din fericire aceste încercări au eşuat.

În prezent Uniunea Ucrainenilor din România numără zece filiale în judeţele Maramureş, Satu Mare, Arad, Timiş, Caransebeş, Galaţi, Tulcea, Suceava, Botoşani şi Bucureşti, fiecare filială are organizaţii locale UUR. Ce se poate reproşa  Uniunii ucrainenilor este faptul că deşi editează reviste şi cărţi, ele nu prea ajung la cititori, fiind depozitate prin magaziile spaţioase ale filialelor. De lansări de carte, sau întâlnirea scriitorilor cu cititorii, de simpozioane, mese rotunde, seminarii se aude foarte rar, aproape deloc.

De asemenea ucrainenii din România foarte rar se bucură de ajutor din partea Ucrainei, totuşi au existat cazuri în care Ambasada Ucrainei din România a donat cărţi, ba chiar şi aparatură unor şcoli şi chiar Uniunii Ucrainenilor din România.

Toate acestea duc la o lentă dar sigură scădere a membrilor minorităţii ucrainene din România, rezultatele deja apar, căci la recensământul din anul acesta minoritatea ucrainenă din România numără cu peste 10 000 de membrii mai puţin.

În afară de organizaţiile ucrainene sus amintite, mai există câteva asociaţii culturale ucrainene independente care încearcă din răsputeri să ţină trează conştiinţa naţională a ucrainenilor din România, în multe cazuri fiind împiedicate prin diferite mijloace de către conducerea UUR. Merită să amintim Asociaţia Dascălilor Ucraineni din România, Asociaţia «Ivan Krevan» şi nou înfiinţata Asociaţie Cultural Creştină a Ucrainenilor  din România «Taras Şevcenko» care editează în limba română revista de literatură, artă şi cultură ucraineană «Mantaua lui Gogol».

Umoristul Mihai Traista iese la rampă: „Ibovnice cu ochi de Maramureş“

Ioan CHIDEŞCIUC

Scriitorul ucrainean Mihai Traista (n.1965) se află în plină putere de creaţie fiind o personalitate polivalentă: poet, prozator, dramaturg, publicist, jurnalist şi ilustrator, om de mare sensibilitate şi profesionalism care îşi cizelează şi ilustrează opera cu grijă, având în vedere marea masă de cititori cărora li se adresează.

Mihai Traista prin experienţa sa de peste patru decenii, s-a produs ca scriitor de expresie ucraineană cu o zestre  literară demnă de admiraţie.

Prima carte „Simfonia ierbii de mătase“ (2001) dezvăluie o voce lirică inconfundabilă, cu o sensibilitate delicată a unui contemplativ profund, ce vibrează la unison cu tot ce freamătă în jurul său, rămânând vrăjit în faţa spectacolului unic al naturii.

Alte trei volume de proză scurtă „Dimineţi azurii“ (2004), „Nu da crezare ochilor tăi“ (2009) şi „Puntea“ (2010) îl remarcă pe autor ca un fin observator al vieţii de toate zilele şi un portretist care discerne în văzul tuturor binele de rău, prostia de inteligenţă, demnitatea de servilism etc. apelând la mijloacele cele mai eficiente, ce le posedă - umorul. Astfel în demersul său apelează la haz de necaz, persiflare şi autopersiflare, dar mai ales, la disimulare, lăsând la un moment dat personajul să se descopere singur prin faptele sale, sau chiar prin sinceritate verbală, cum i se întâmplă, de pildă, eroului său Firişceac, un bătrân hâtru, care face pe mucalitul, când, de fapt, este un depozit de inteligenţă populară, huţulă, de invidiat (vezi „Pătăraniile unchiului Firişceac“) din volumul „Nu da crezare ochilor tăi“ şi „Noile pătăranii ale unchiului Firişceac“ din volumul „Puntea“ în limba ucraineană.

Aceste volume mai conţin şi povestiri dramatice din viaţa de toate zilele a contemporanilor săi sau din vremea războiului, calvarul secolului trecut. Trebuie semnalat că Mihai Traista, umorist înnăscut, şi când narează subiecte dramatice strecoară note de umor izvorâte deseori din limbajul ţărănesc al eroilor săi din Verhorivna, care nu se plâng de necazuri asemenea lui Ilie Moromete, care nu avea timp să bolească.

Din acest punct de vedere excelează o nouă carte a scriitorului de nuvele, „Suflet de huţul“ (2008), ce merită a fi tradusă în limba română (de autorul însuşi, care traduse impecabil în dialectul huţul!) prin ţinuta sa de echilibru clasic, ea apropiindu-se de proza lui Ioan Slavici, tot ardelean, mai ales prin nuvela „Cinstea hoţilor de cai“, care se apropie de capodopera şirianului „Moara cu noroc“. Diferenţa între cele două nuvele constă în modul de abordare a aceleiaşi teme. La Slavici e vorba de dezumanizarea omului sub puterea banului, iar la Mihai Traista, dimpotrivă, aflăm că indiferent de împrejurări ale vieţii trebuie salvată demnitatea umană, la modul creştin, în ultimă instanţă, prin pocăinţă sau călugărire. Ca şi nuvela lui Slavici, aceasta se caracterizează prin dinamismul acţiunii, conflicte şi caractere puternice, demne de un scenariu cinematografic şi o ecranizare pe măsură, aidoma modelului său clasic, mai ales că nuvela sa este cinematografică prin excelenţă, prezintă caractere puternice, ce înfruntă moartea şi vicisitidinile vieţii cu stoicismul demn de adevărate suflete huţule.

Preocupat de frumuseţea spirituală a omului, pe care o cultivă şi o apără cu preţul demnităţii, dar şi al hazului de necaz, asemenea lui Păcală, atenţia lui Mihai Traista se îndreaptă, cum e firesc, şi asupra copiilor cărora le dedică un volum special „Pe cărări de mălin“ (2009) cu povestiri, poveşti şi eroi ce se regăsesc zilnic printre noi, cu dăruirea şi zburdălnicia lor, împlinirile şi neajunsurile lor, visuri de viitor.

În sfârşit, prolificul scriitor ucrainean, cu o anvergură atotcuprinzătoare, a scos recent de sub tipar frumoasa carte în limba română „Ibovnice cu ochi de Maramureş“ (2010) de proză umoristică şi teatru - o comedie de moravuri uşoare, incitantă prin titlul ce-l poartă volumul.

M. Traista iese la rampă la propriu şi la figurat, întrucât această carte este un debut în literatura română, dar şi un debut pe scenele româneşti.

Comedia în trei acte, cu doar şase personaje de caracterizează printr-o ţesătură fină şi neaşteptată a intrigilor din cauza relaţiilor extraconjugale „moderne“ din unele familii. Fiind distribuită la Teatrul de Stat „Eugen Ionescu“ din Slatina piesa s-a bucurat de succes mai în toată Oltenia (Slatina, Râmnicu Vâlcea, Craiova etc.) fiind o comedie pe gustul publicului.

Noua carte de proză scurtă şi teatru ia naştere, de fapt, prin transpunerea unor personaje şi situaţii din proza ucraineană. Asistăm la întâmplări şi dialoguri savuroase între bătrânul hâtru Fedea (alias Firişceac) cu consătenii săi în frunte cu primarul şi preotul, gestionari evrei, pădurari etc., care pierd fără drept de apel din cauza inconsistenţei mintale. Astfel, în numai câteva schiţe „cu binoclul militar“ al lui Fedea lumea rămâne perplexă văzând că nu se poate tăinui nimic. Unchiul Fedea  supraveghează zi şi noapte, de la distanţă, tot ce se întâmplă în sat (speculând gura satului) şi-i loveşte pe adversari cu armele lor, câştigând mici peşcheşuri şi bună dispoziţie, râdea de nu mai putea. Tocmai schiţele cu binoclu oferă mobilul comediei „Ibovnice cu ochi de Maramureş“ cu neveste frumoase, dar necredincioase, exact ca şi bărbaţii lor, toţi căutând fericirea în afara patului conjugal. Singurul bărbat cinstit, deşi încornorat, descoperă jocurile ascunse şi ruşinoase la care se pretau ibovnicele şi ibovnicii câştigând pălincă, obiecte de valoare, lemne şi bani în schimbul tăcerii, dar pentru a se salva de ameninţări, protagoniştii se trădează singuri.

Neprevăzutul, căderea în derizoriu, plata oalelor sparte şi evitarea încornorării, inclusiv ameninţările, teama de moarte, împăcarea şi acceptarea adevărului final ruşinos, dau comediei un farmec aparte stârnind la tot pasul haz în cascade. Din păcate, dezvăluie şi un sentiment amar de ruşine detestabilă pentru terfelirea relaţiilor sfinte în familie pe care autorul le apără prin mesajul său.

Cartea mai conţine într-o traducere savurosă „Amintiri din epoca de mămăligă“- comuniste, utile pentru informarea tineretului privind îndobitocirea populaţiei de altă dată.

Noua carte a lui M. Traista „Ibovnice cu ochi de Maramureş“ se recomandă cititorului român drept o creaţie de succes cu schiţe umoristice reuşite şi o comedie de moravuri actuală, bazate pe subiecte incitante, dialog şi limbaj savuros, cu quiproquouri şi jocuri ale neprevăzutului. „Trăistaria“, cum se exprimă în prefaţă Silvia Zabarcencu, ar putea fi un ţinut literar şi un punct  de reper în literaturile ucraineană şi română.

Aurel Dan – zeul iernilor maramureşene

PEISAJ DE IARNĂ

pictorului Aurel Dan

pe poteca dintre suflet şi biserica
din deal 
renăşteau strămoşii (tăcerea de dincolo
de cruce al turlelor ninse)
iernilor nevinovate albul i se
supune luminii, pe funii de
clopot coborând cerul
(truda şi credinţa).

Îngheţate lacrimi pe obrajii
Ţăranului, iernile tristelor biserici,
Tărgul, uliţele satului…

sărbătoare, porţi de stejar şi făntîni
aşteptînd scurgerea veacului
amintirea.

Clopotele tocmai se întorceau către sunet.

  

            «Poetul iernilor noastre»,  «Un soldat al picturii»,  «Profetul picturii», «Un înger ocrotitor al satului maramureşan» – iată câteva dintre titluri cu care a fost înnobilat artistul plastic Aurel Dan de câtre oamenii de cultură şi artă din România. Nu sunt un cunoscător al operei lui Aurel Dan, ci doar un admirator al ei, însă eu  la-ş numi pe Aurel Dan «un zeu al artei». Un zeu care crează şi în acelaşi timp ocroteşte, fereşte din calea dispariţiei, obiceiurile şi portul satului maramureşan. Acel  sfânt obicei, al ţăranului maramureşan de-a merge la biserică şi la târg  îmbrăcat în  hainele create de mâna lui, de o valoare inestimabilă, valoare la care nici cele mai moderne case de moda din lume nu se pot ridica. Nici un creator de modă nu-şi poate compara opera, cu cea a ţăranului maramureşan, cu cea a ţăranului român. De aceia Aurel Dan este un  înger ocrotitor, un patron al satului maramureşan, al târgului, al bisericii, al ţăranului. Un vestitor al «evangheliei» obiceiului maramureşan.

            Aurel Dan, membru al Uniunii Artistilor Plastici din Romania si al U.A.P. Baia Mare, s-a născut în 6 februarie 1944, in localitatea Aspra, Maramures. Este absolvent al Institutului de Arte Plastice «Ion Andreescu» din Cluj Napoca. A fost învaţator, profesor de desen şi pictura, decorator pentru reclamă comerciala, designer ambiental, lucrează  frescă, zgraffitto, grafică de carte, sculptura în lemn – pictura de şevalet în stilurile clasic, neoclasic, realism narativ, hiperrealism si abstract,  pe teme istorice, etnologice, folclor, cronici, obiceiuri, semnificatii ale ancestralului si credintei, irepetabilul.

Prima expozitie personala a lui Aurel Dan a avut loc în luna septembrie a anului 1966 în Targu Lăpus.

Între 1979-2009 a expus peste 1800 de tablouri în 40 de expozitii, în Baia Mare, Sighetu Marmatiei, Vişeu de Sus, Baia Sprie, Rona de Sus, Dej, Cluj Napoca, Satu Mare, Brasov, Tărgu Mures,Timişoara, Iasi, Utrecht (Olanda), Bruxelles si Ondervaarde  (Belgia), Bucuresti.

A participat la 48 de expozitii colective, de grup sau participant ca invitat in actiuni expozitionale: în ţară dar şi peste hotare: Chişinau_ Bari (Italia), Barcelona (Spania), Utrecht (Olanda), Premiszl (Polonia), Ujgorod (Ucraina), Paris, Tours, Elne, Colliure (Franţa), Viena (Austria), Budapesta, Debrecen, Gyor, Nyireghaza (Ungaria), Copenhaga (Danemarca). Din creatia proprie are lucrari in muzee din România – Bucureşti, Tulcea, Cluj Napoca, Baia Mare, Alba Iulia, Sfăntu-Gheorghe. Dar şi în colecţii de instituţii şi particulare, în fundatii sau custodii din România şi alte 39 de ţari. A primit 11 diplome de onoare, diplome de excelenţa şi aniversare, 7 nominalizări pentru premiere în Romania şi străinatate, 4 premii valorice şi Marele premiu «Artistul anului» în 2008 pentru promovare prin artă a eposului ancestral maramureşean precum şi pentru contribuţia adusa la promovarea valorilor «Centrului artistic» Baia Mare.

Aurel Dan este cunoscut, apreciat şi iubit de către toţi ucrainenii din Maramureş şi totodată  din România, el este un adevărat prieten al al ucrainenilor, un colborator al lor. A pictat tabloul Marelui Cobzar Taras Şevcenko, de picturile căruia era îndrăgostit încă de pe băncile şcolii, Tablou pe care l-a dăruit Uniunii Ucrainenilor din Maramureş.

Atâta vreme cât există oameni ca Aurel Dan, nu avem de ce a ne teme că poteca spre biserica din deal va fi uitată. Atăta vreme cât există oameni ca Aurel Dan, noi întotdeauna vom smţi «vinovat» întorcându-ne spre vatra părintească spre a ne preface în icoane cu fii risipitori, aplecaţi, umili sărutând mâna care ne-a împodobit cu flori «chemeşa» copilariei noastre.

          

  LA MULŢI ANI MAESTRE!